Bărbați din Batalionul Azov la o sesiune publică de întrebări și răspunsuri după pregătirea militară. Foto de Yulia Abibok, utilizare corectă.

Într-o dimineață de sâmbătă la sfârșit de iulie, în care ploua puternic, zeci de persoane veneau la un club de paintball din Kiev, Ucraina. Unii erau nerăbdători, alții confuzi deoarece nu și-au găsit numele pe lista de participanți. Mulți veneau din alte orașe doar pentru acest eveniment și plănuiau să părăsească capitala ucraineană în aceeași seară.

Aceștia aveau să afle mai târziu că toate locurile pentru participanți s-au ocupat la doar 10 minute după ce Batalionul Azov a anunțat că va oferi un workshop de pregătire militară pentru civili. În 24 de ore, mai mult de 1000 de persoane se înregistraseră, în timp ce doar 60 puteau fi acceptați. Cei care au fost suficient de norocoși pentru a fi acceptați au fost contactați prin telefon pentru a-și confirma participarea. Oricum, am ajuns să fim un grup de 80 de persoane, pentru că unii care au venit fără invitație au fost lăsați să ni se alăture până la urmă.

Această frenezie este ușor de explicat, chiar dacă organizatorii au fost surprinși de câți oameni au venit. Batalionul Azov este cea mai cunoscută unitate militară, chiar și între unitățile de elită ale Ucrainei, în parte din cauza propagandei ruse care îi portretizează pe membri ca fiind naziști, dar cel mai mult datorită prestației lor de pe câmpul de luptă din Mariupol, unde au ținut linia frontului din 2014 și unde au luptat neînfricați sub asediu în 2022. Așa că unii dintre cei care au venit la evenimentul organizat de Azov erau în căutare de aventură. Această pregătire le oferea posibilitatea să le spună prietenilor și cunoștințelor: „Am avut parte de pregătire militară cu cei de la Azov!”, o declarație care sigur inspiră admirație.

Pentru cei care își doresc o carieră militară sau doar să activeze în armată temporar, faptul de a fi acceptat în regimentul deja legendar înseamnă recunoașterea că faci parte dintre cei mai buni. Așa că majoritatea, unii adolescenți, dar cei mai mulți tineri sub 30 de ani care au avut parte de pregătire înainte, au venit să se testeze, să vadă dacă ar fi potriviți în Azov și să descopere unde au nevoie să mai lucreze. O cunoștință mi-a spus cu o zi înainte de pregătire, atunci când discutam despre opțiunile de pregătire militară disponibile pentru civili: „Mai devreme sau mai târziu, toți vom fi acolo”, adică în armată.

Anul acesta în Ucraina, sentimentele oamenilor s-au schimbat: de la prezicerea unei victorii rapide, având în vedere prestația slabă a armatei ruse din 2022, la pregătirea pentru un război lung din cauză că armata rusă a distrus mult din cele aproape 20 de procente din teritoriul Ucrainei pe care le-a ocupat, continuând atacurile puternice în unele locuri. Cu toate acestea, practic niciun ucrainean nu vrea să se predea, în special pe măsură ce populația află despre atrocitățile rușilor în teritoriile ocupate. De asemenea, populația nu este dispusă la negocieri deoarece se pare că majoritatea crede că războiul nu se va sfârși până când întreg teritoriu ucrainean nu va fi eliberat, pentru că, altfel, așa cum se întâmplă în cazul Crimeei și al regiunilor Donetsk și Luhansk, Moscova ar putea folosi zona ocupată pentru baze militare sau pentru a-și exercita influența în politica internă și externă a Ucrainei.

În jur de o duzină de oameni au venit la pregătirea oferită de cei de la Azov în uniformă militară. Aceștia erau elevi și studenți militari sau soldați de la alte unități. Majoritatea erau civili îmbrăcați în haine civile și adidași, care erau clar nepotriviți pentru a alerga prin ploaie și noroi. Pe măsură ce ne înregistram într-un pavilion înghesuit și ne dădeam acordul de a fi fotografiați, un bărbat foarte tânăr își așeza un picior protetic. Vorbind rusă și înjurând foarte mult, acesta s-a prezentat cu porecla sa din război, Buyvol (Ure). El era instructorul nostru de tactici militare.

Mai târziu, în timpul unei sesiuni de întrebări și răspunsuri, Buyvol ne-a spus, fără să mai înjure, că a fost rănit în Mariupol, la o lună după invazia pe scară largă a Rusiei și că a fost evacuat de acolo cu un elicopter de câțiva camarazi. În timp ce glumea constant în legătură cu piciorul său protetic, ne-a spus că după acea lună de lupte, era atât de extenuat că nu mai voia să trăiască după ce fusese rănit, oferindu-ne niște informații rare despre drama luptelor din Mariupol de anul trecut. Ne-a mai spus că a intrat în armată în 2020 la vârsta de 18 ani, însemnând că avea doar 21 când l-am cunoscut.

Căi spre război

Pregătirea a constat în trei părți: exerciții fizice, mișcări tactice și lecții de prim ajutor: punerea de garouri pe membre și căratul camarazilor răniți. Toți 80 am făcut exercițiile împreună, iar după aceea, instructorii ne-au împărțit în câteva grupuri ca aceștia să poată acorda atenție tuturor și pentru a se asigura că toată lumea a primit un garou și o pușca. A fost prima dată când am ținut în mână o armă de luptă adevărată, dar aceasta nu era încărcată. Instructorul mi-a spus că pușca pe care o aveam era prea mare pentru mine.

Ploaia nu s-a oprit nici măcar pentru un minut. După două ore, îmi părea deja rău că am venit. Eram udă leoarcă, îmi era frig și am început să tremur. Nu puteam să nu mă gândesc la cei de pe front care îndură condiții asemănătoare și chiar mai rele timp de luni și ani de zile. „Trebuie să rămân cu ei din solidaritate”, mă gândeam. „Nu ar trebui să fiu slabă. Ar trebui să mă antrenez să fiu puternică.” Nimeni altcineva nu și-a arătat disconfortul. Nimeni nu a plecat. La sfârșit, luminișul unde exersasem ridicarea și târârea soldaților răniți a devenit o baie de nămol din cauza ploii. Nimănui nu-i mai păsa de starea încălțămintei, acum plină complet cu pământ ucrainean gros și negru.

Ploaia ne-a spulberat și speranțele de a lua prânzul. Singurul bar la care am putut ajunge pe acea vreme devenise atât de aglomerat că după o așteptare de o oră la coadă, mulți au plecat fără să fi putut cumpăra nimic. Cu toate acestea, mi-a plăcut să stau acolo. În primul rând, pentru că era singurul loc uscat și cald din zonă și în al doilea rând, mi-au plăcut oamenii care au stat la coadă cu mine. „Un război nu iartă pe nimeni”, mi-a spus recent colega mea, care este acum văduva unui soldat ucrainean, citându-l pe unul dintre camarazii soțului ei decedat.

Știam deja acest lucru. Viața în condiții de război simplifică relațiile dintre oameni. Toți trăiesc același fenomen: au sarcini similare și foarte bine definite, sunt forțați să se bazeze unul pe altul, iar acțiunile lor au doar două rezultate: supraviețuire sau moarte. De la invazia Rusiei în Ucraina din 2014, am văzut soldați care, după ce au fost demobilizați, nu s-au putut integra în societatea „normală” din cauza numeroaselor sale complicații fără sens. Am trăit și eu acest sentiment de înstrăinare, după doar câteva zile pe frontul din regiunea mea natală Donetsk, din estul Ucrainei. Am avut acest sentiment și în timpul pregătirii cu cei de la Azov. Acei oameni erau toți oamenii „mei”, aproape la fel de uzi, înfrigurați, înfometați și critici în legătură cu prestația lor din timpul exercițiilor.

Dar în acest an, având în vedere că sute de mii de oameni au fost uciși și răniți, milioane de oameni strămutați, iar deoarece toată lumea suferă din cauza bombardamentelor și atacurilor de artilerie constante, cei care au rămas în țară au descoperit un nou sentiment de solidaritate. La clubul de paintball, doi bărbați care au fost martori la suferința mea, mi-au adus, în același timp, o pătură caldă sintetică, fără să ceară nimic în schimb. O membră Azov, o fată micuță în uniformă militară, mi-a dat o pătură termică deoarece am dat-o pe cea sintetică înapoi la sfârșitul pregătirii. „Nu îți face griji și pleacă dacă te simți rău”, mi-a spus ea. „Vom mai avea evenimente ca acesta.” Un tânăr pe care nu l-am mai văzut înainte a ținut în tăcere umbrela sa deasupra capului meu, după ce am mers într-un alt loc din apropiere ca să-i ascultăm pe luptătorii Azov care răspundeau la întrebări din public. Taximetristul care m-a luat, fiind încă udă și tremurândă, nu a spus nimic despre papucii și pantalonii mei cu straturi groase de noroi pe ei.

Evenimentul, pe care cei de la Azov plănuiesc să îl extindă ca să satisfacă cererea neașteptată, a fost gândit pentru recrutarea de noi luptători, deoarece deja există o lipsă semnificativă de personal în armata ucraineană, iar trupele de pe front devin tot mai obosite și iritate de lipsa rotației, o tendință periculoasă pe care oficialii ucrainieni și civilii o discută cu precauție.

Se știe că batalionul Azov nu acceptă femei pe front (o tendință destul de comună în forțele armate ucrainiene) așa că participarea mea și a altor câtorva femei la pregătire a reprezentat un act de generozitate și de solidaritate. Majoritatea femeilor din armata ucraineană activează în spatele frontului, dar nu există posturi libere în Azov nicăieri acum, ne-a spus unul dintre organizatori. Între timp, aceștia pregătesc personalul pentru a se alătura altor unități și ne oferă posibilitatea să luăm o decizie în cunoștință de cauză în ceea ce privește capacitatea noastră de a ne angaja în armată. „Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, toți vom fi acolo”, îmi tot repetam în acea zi.