Vezi toate limbile prezente aici? Noi traducem toate știrile Global Voices astfel încât toata lumea să aibă acces la tot ce se petrece in lumea întreagă.

Fotoreportaj: apatrid în Georgia post-sovietică

Acesta este un articol publicat de partenerul Global Voices Chai-Khana.org. Text scris de Monica Ellena. Fotografiile îi aparțin lui Jacob Borden.

Pașaportul lui Miguel Mkirtichian este gri, așa cum a fost și viața lui până acum.

“Este în georgiană. Conține numele meu, locul și data nașterii”, spune cu o voce joasă tânărul de 22 de ani, arătând documentul.

“Nu-mi place să-l arăt. Nu este roșu, ca al tuturor, iar în dreptul cetățeniei scrie ‘Niciuna’. Locul meu nu este aici și nicăieri în altă parte.”

Cartea de identitate a lui Miguel Mkirtichian îi permite să călătorească, dar nu indică nicio cetățenie. El așteaptă în acest moment ultima etapă a procesului prin care i se va acorda plină cetățenie georgiană.

Mkirtichian este apatrid, unul dintre cei 595 de indivizi din Georgia fără naționalitate înregistrată, conform UNHCR, agenția Națiunilor Unite pentru refugiați. O minusculă fracțiune a celor aproximativ 10 milioane de persoane apatride din toată lumea, dar efectele nu sunt mai puțin teribile.

“Să nu ai o carte de identitate te face să fii un non-cetățean”, explică Johannes Van Der Klaauw, reprezentantul UNHCR în Georgia.

“Înseamnă lipsă de acces la îngrijire medicală, educație și serviciu. Nu poți vota, nu poți deschide un cont bancar, nu te poți căsători, nu poți conduce o mașină.”

Înseamnă să nu ai dreptul nici măcar la o înmormântare oficială și la un certificat de deces.

Miguel nu a avut niciodată un document de identitate până în 2015. Când i s-a acordat statutul de apatrid, avea 20 de ani.

Mkirtichian nu știe când, în ochii legii, a devenit o non-persoană. S-a născut în Moscova ca fiu al unui tată nigerian și al unei mame de etnie armeniană, născută în Tbilisi, și a avut pașaport rus până la vârsta de trei ani.

Când mama lui a plecat să-și viziteze familia în Tbilisi, se pare că bunicul lui Mkirtichian i-ar fi distrus acest pașaport. Nu vroia ca nepotul să fie rus, i s-a spus băiatului.

A fost o decizie fatidică. La început, Mkirtichian și mama lui au trăit cu părinții ei. Dar după o ceartă în familie au trebuit să plece din casă, își amintește Mkirtichian.

Își deapănă amintirile privindu-și mâinile, evitând contactul vizual. A învățat că asta poate fi periculos, la fel cum este și pusul întrebărilor.

“Îmi amintesc doar că mama și cu mine a trebuit să plecăm și am început să dormim pe stradă”, continuă el. “Aveam 11 ani. Am încetat să mai merg la școală și am urmat-o pur și simplu.”

Se pare că orice fel de documente ale lui Mkirtichian au dispărut cu desăvârșire.

Născut în Moscova, tânărul de 22 de ani Miguel Mkirtichian s-a mutat la Tbilisi cu mama lui la trei ani. Tatăl său, aparent cetățean nigerian, a dispărut înainte de nașterea lui.

O întâlnire întâmplătoare din 2015 cu o cunoștință ce lucrează ca avocat într-un program al UNHCR pentru eradicarea problemei apatrizilor l-a readus la existența oficială.

Cazul său a fost raportat Agenției pentru dezvoltarea serviciului public din subordinea Ministerului de justiție georgian, iar un an mai târziu Mkirtichian a obținut o carte de identitate pentru apatrizi.

Documentul îi dă toate drepturile unui cetățean obișnuit, mai puțin dreptul de a vota și de a lucra în serviciul public. Locuind într-un cămin pentru persoane fără adăpost din Tbilisi, el așteaptă o decizie finală în legătură cu cetățenia în 2019.

Pentru Mkirtichian, un pașaport georgian înseamnă totuși mai mult decât un document.

“Se vede după fața mea că sunt diferit”, spune el, așezat pe marginea unui pat suprapus din cămin.

“Vorbesc limba georgiană, dar nu arăt ca un georgian. Vorbesc limba armeană, dar nu arăt ca un armenian. Vorbesc rusa, deși nu par rus. Cetățenia este tot ceea ce îmi trebuie pentru a vindeca rana de a nu aparține niciunui loc.”

Fără documente, apatridul Miguel Mkirtichian a luptat să-și găsească de lucru. În 2017, a primit o slujbă de curățător într-o sală de sport, unde i se permite să folosească gratis aparatele în fiecare dimineață înainte de deschidere.

Nu este singurul care își dorește acest lucru. Sute de mii de oameni din Eurasia au devenit apatrizi peste noapte în anii 1990, după ce Uniunea Sovietică a dispărut, iar granițele au fost retrasate.

Aceștia au devenit “străini” din cauza unor deficiențe administrative, a unor conflicte teritoriale sau pur și simplu pentru că nu au reușit să regăsească acte dintr-o epocă depășită.

În ultimii ani, Georgia, care este confruntată cu mii de oameni dislocați în interiorul propriilor granițe din cauza conflictelor separatiste dintre Abhazia și Oseția de Sud, a încercat să ajute apatrizi să-și recapete apartenența.

După ani petrecuți pe stradă cu mama lui, Miguel Mkirtichian a fost acceptat într-un adăpost pentru oameni ai străzii din Tbilisi patronat de o instituție religioasă. Aici își împarte dormitorul cu alte două persoane.

Țara a semnat convențiile Națiunilor Unite care le garantează apatrizilor drepturi fundamentale și protecție și s-a angajat să diminueze problema apatrizilor. A simplificat procedura de obținere a naționalității și, cu ajutorul UNHCR, a stabilit cu exactitate numărul apatrizilor și a format funcționarii de stat cu privire la procesarea cererilor de acte de identitate din partea acestora.

Pe măsuă ce acești indivizi au obținut cetățenie în ultimii trei ani, numărul apatrizilor din Georgia a scăzut cu 49 de procente, conform datelor oficiale.

În definitiv, problema apatrizilor “este o problemă pe care omul a creat-o”, comentează Van Der Klaauw din partea UNHCR.

“E nevoie de voință politică pentru a găsi o soluție.”

Dar lipsa de cunoștințe rămâne un obstacol; mai ales în rândul minorităților etnice și al comunităților rurale.

“Educația civică este precară”, comentează Nato Gagnidze, directorul fundator al Centrului pentru inovații și reforme, o organizație non-guvernamentală din Tbilisi care promovează accesul la servicii publice.

“Oamenii nu sunt pe deplin conștienți unde poate duce lipsa de documente.”

“Nu apare nicăieri în arhivele centrale”

Malika Saidaeva locuiește într-o cabană la periferia orașului Tbilisi și își câștigă existența vânzând la piață. Și-a descoperit statutul nedocumentat în momentul în care a avut nevoie de îngrijire medicală și nu avea nicio dovadă a propriei identități.

Malika Saidaeva, 59 de ani, este unul dintre acești oameni. Născută în orașul cecen Grozny, în Rusia modernă, a plecat în Georgia în 1980 să lucreze într-o fabrică în Kutaisi. Singurul document de care avea nevoie era pașaportul sovietic intern, din moment ce “nu existau granițe”.

În anii 1990, ea s-a mutat la Tbilisi, dar astăzi, “nu apare nicăieri în evidența populației”, spune Nino Rtveladze, avocat specializat în probleme de cetățenie pentru apatrizi și refugiați.

De-abia în 2016, când i s-a cerut să se identifice la spital, Saidaeva și-a dat seama că pașaportul ei sovietic, singurul ei act de identitate, dispăruse. A căutat prin toată casa, dar nu l-a mai găsit.

Cazul lui Malika Saidaeva a fost transferat către Oficiul de registru public din Georgia, care împreună cu UNHCR și cu Centrul non-guvernamental pentru inovații și reforme încearcă să stabilească statutul ei legal.

Niciun act înseamnă nicio îngrijire medicală.

Pașaportul sovietic al lui Saidaeva, deși nu mai este un act valabil,  “ar face posibilă identificarea statutului ei legal”, susține Rtveladze.

“Nu există date despre ea în arhivele centrale, nicio informație păstrată.”

Prin căutări în arhivele statului și interviuri cu familia lui Saidaeva și cu alte persoane, Rtveladze încearcă acum să își stabilească dreptul de a avea o carte de identitate pentru apatrizi; un proces care poate dura luni.

De la război, în voia destinului

Violeta Bjania, 49 de ani, și-a părăsit satul natal din Abhazia la începutul războiului din 1992 dintre Tbilisi și separatiștii abhazi. Nu s-a gândit că n-o să se mai întoarcă.

Obiectivul pe termen lung este cetățenia. În cazul Violetei Bjania de 49 de ani, cetățean georgian din 2014, asta a durat doi ani.

De etnie abhază, Bjania a plecat din Abhazia în 1992, la începutul războiului separatist cu Tbilisi, după ce s-a certat cu familia din cauza loialității ei față de guvernul georgian.

Violeta Bjania, deținătoare a unui buletin georgian, a obținut cetățenia georgiană în 2014. Locuiește într-o casă cu două camere la periferia orașului Tbilisi.

Știe exact când a devenit un non-cetățean – la scurtă vreme după alegerile parlamentare din Georgia din 1992.

“Mi-am uitat geanta cu documentele într-un taxi. Era haos peste tot. N-am mai reușit să-l găsesc pe șofer.”

Ca și Saidaeva, Bjania, de asemenea vânzătoare la piață în Tbilisi, a încercat să obțină un buletin doar când a avut nevoie de îngrijiri medicale.

Cu pașaportul ei roșu cărămiziu, ea poate acum să intre din nou în lumea celor cu acte. Dar pentru sute de alte persoane, așteptarea continuă.

Doi canari sunt singura companie a Violetei Bjania. Femeia de 49 de ani nu a mai avut nicio informație despre familia ei de când și-a părăsit satul natal Otkhara din Abkhazia în septembrie 1992.

Precizări: Miguel Mkirtichian lucrează în regim intermitent și a primit asistență în căutarea slujbei sale din partea reporterului Chai Khana. Monica Ellena a lucrat anterior ca purtătoare de cuvânt a UNHCR în Kosovo.

Începe discuția

Autori, vă rugăm Deconectează-te »

Indicații

  • Toate comentariile sunt verificate de un moderator. Nu trimite comentariul de mai multe ori sau va fi perceput ca fiind spam.
  • Te rugăm să-i tratezi pe ceilalți cu respect. Comentariile care conțin mesaje de ură, sunt obscene sau reprezintă atacuri personale nu vor fi aprobate.