Fotografie realizată de Katia Buffetrille ca ilustrație pentru cartea „Amnyé Machen, Amnyé Machen”. Utilizată cu permisiune.

Literaturile tibetane contemporane sunt scrise în mai multe limbi, ca urmare a exilului suferit de numeroși tibetani după fuga lui Dalai Lama în 1959 și a politicii de sinificare impuse de Beijing. Mai mult, noile generații cresc în afara Tibetului și ca atare scriu în alte limbi, precum engleza sau chineza.

Cazul bloggeriței, poetei și romancierei Tsering Woeser este deosebit: ea vine dintr-o familie mixtă tibetană și chineză și vorbește fluent limba tibetană, dar a ales chineza mandarină ca principală limbă de scriere. Liberă în creația sa, nu are totuși permisiunea să publice și nici să iasă de pe teritoriul chinez. Recent, o colecție de poeme de-ale sale asupra unui pelerinaj la un munte sacru din Tibet, „Amnyé Machen, Amnyé Machen”, a fost tradusă în franeză, însoțită de fotografii, într-un project în care au fost implicate persoane cu diverse roluri: autor, editor, traducător, tibetolog și fotograf.

Coperta cărții, imagine utilizată cu permisiune.

Global Voices a intervievat mai mulți dintre acești participanți, după o întâlnire care a avut loc în septembrie la Paris cu ocazia Festivalului Tibetului și al popoarelor din Himalaya. Printre acestea, Jérôme Bouchaud, editor al revistei Jentayu, care este consacrată în franceză literaturilor Asiei aflate în traducere și care publică aici prima sa carte. De asemenea, Brigitte Duzan, cercetătoare și traducătoare de limbă chineză, precum și fondatoare a două site-uri de referință: Chinese Movies despre cinematografia din China și Chinese Short Stories despre literatura chineză modernă și contemporană. Nu în ultimul rând, Katia Buffetrille, etnolog și tibetolog care studiază – și efectuează – pelerinaje la munții sacri, notând schimbările lor cauzate de fenomenele modernizării, interesându-se despre fenomene recente precum imolările.

Panou de propagandă care vorbește despre „visul chinez”, fotografie de Tsering Woeser, utilizată cu permisiune.

Portret al lui Jérôme Bouchaud. Fotografie utilizată cu permisiune.

Filip Noubel (FN): Jentayu a început ca revistă francofonă despre literaturile din Asia. Cum are loc trecerea la editarea de cărți? Care este locul literaturilor Asiei pentru lectoratul francofon?

Jérôme Bouchaud (JB) : La revue Jentayu et ses dix numéros auront été une formidable aventure, mais la cadence semestrielle de parution m’était devenue difficilement gérable. D’où mon choix de m’investir plutôt dans des projets d’édition au long cours. Le recueil de Tsering Woeser, “Amnyé Machen, Amnyé Machen”, aura ainsi pris plus de deux ans entre l’accord de l’auteure et la publication en septembre dernier. Un cercle de cinq personnes – les deux co-traductrices Brigitte Duzan et Valentina Peluso, ainsi que Katia Buffetrille, Woeser et moi-même –aura travaillé à la réalisation du recueil.

Les tâches restent foncièrement les mêmes – traduire, éditer, promouvoir –mais le curseur se déplace de l’urgence vers l’exigence. La traduction et la relecture du recueil se sont avérées très complexes, tout comme la sélection des photographies, et il aura vraiment fallu nous accorder le temps de tout bien faire. Par ailleurs, le fait de publier l’œuvre complète d’un seul auteur implique que les liens noués entre elle et les éditions Jentayu sont d’autant plus forts. Nous sommes devenus, au moins pour le temps d’un livre, sa maison, et c’est un honneur immense pour nous que de l’y accueillir. Elle sera ici toujours chez elle.

Pour ce qui est de la place des littératures d’Asie en traduction dans le lectorat francophone, si l’on en croit les statistiques, elle reste très limitée hormis pour le japonais, qui bénéficie du phénomène manga. La littérature traduite représente chaque année entre 15 et 20% de la production éditoriale totale en France. Parmi toutes ces traductions, le chinois ne représente par exemple qu’un peu moins de 1%, ce qui en fait la première langue d’Asie traduite, après le japonais. Bref, la route est encore longue, mais l’action continue d’acteurs importants – traducteurs, éditeurs, libraires –font que les choses évoluent doucement dans le bon sens.

Jérôme Bouchaud (JB) : Revista Jentayu și cele șase numere ale ei ar fi fost o aventură formidabilă, dar cadența semestrială de publicare îmi devenise prea greu de gestionat. De unde alegerea mea de a investi mai degrabă în proiecte editoriale de curs lung. Colecția lui Tsering Woeser, „Amnyé Machen, Amnyé Machen”, a durat astfel mai mulți de doi ani, de la acordul autoarei la publicarea sa în septembrie. Un cerc format din cinci persoane – cele două co-traducătoare Brigitte Duzan și Valentina Peluso, precum și Katia Buffetrille, Woeser și eu – a lucrat la realizarea colecției.

Sarcinile rămân în principiu aceleași, traducere, editare, promovare, dar cursorul se deplasează de la urgență la exigență. Traducerea și recitirea colecției s-au dovedit foarte complexe, precum și selectarea fotografiilor, trebuind să ne dedicăm cu adevărat în timpul facerii acesteia. De altfel, publicarea operei complete a unei singure autoare implică faptul că legăturile create între aceasta și edițiile Jentayu sunt cu atât mai puternice. Noi am devenit, cel puțin pentru durata unei cărți, casa ei, fiind o onoare imensă pentru noi să o primim. Ea va fi aici întotdeauna ca la ea acasă.

În ceea ce privește locul literaturilor Asiei în traducere pentru lectoratul francofon, dacă este să ne luăm după statistici, acest loc rămâne foarte limitat, cu excepția japonezei, care beneficiază de fenomenul manga. Literatura tradusă reprezintă în fiecare an între 15 și 20% din producția editorială totală din Franța. Printre toate aceste traduceri, chineza nu reprezintă de exemplu decât un pic mai puțin de 1%, ceea ce o face să fie prima limbă asiatică tradusă, după japoneză. Pe scurt, drumul este încă lung, dar acțiunea continuă a unor actori importanți, traducători, editori, librari, face ca lucrurile să evolueze încet într-un sens bun.

Portret al lui Katia Buffetrille. Utilizat cu permisiune.

FN: Ce reprezintă pelerinajele către locuri naturale sacre și cum evoluează acestea?

Katia Buffetrille: Un Tibétain définissait le pèlerinage comme « l’offrande religieuse du laïc ». Le pèlerinage au Tibet est la pratique essentielle des laïcs, mais pour autant, ils ne sont pas négligés par les religieux. Si les pèlerins se rendent vers des sites construits par la main de l’homme, leurs pas les dirigent souvent vers des lieux naturels (montagnes, lacs et grottes).

Le pèlerinage au Tibet est un phénomène social total, associé à diverses activités rituelles et porteur d’une dimension sociologique, culturelle, économique, politique, littéraire et bien entendu, religieuse. Par cette pratique, le pèlerin cherche à obtenir une meilleure réincarnation mais également à améliorer son sort ici-bas, espérant l’obtention de biens matériels. Les montagnes sacrées, considérées à la fois comme la résidence du dieu du terroir et le dieu lui-même, peuvent répondre à cette attente. Ce dieu du terroir, dieu des croyances non-bouddhiques est, de nos jours encore, l’objet d’un culte ; mais sous l’influence du bouddhisme, la pratique de la circumambulation s’est imposée et les pèlerins tournent autour des montagnes comme ils tournent autour d’un temple.

L’invasion chinoise des années 1950 puis l’occupation ont eu un impact considérable sur la vie religieuse; mais pas seulement. La pratique du pèlerinage est confrontée de nos jours à la sinisation, la modernisation, la bouddhisation, phénomènes qui se chevauchent, auxquels il faut ajouter les conséquences du réchauffement climatique. Alors que l’importance d’effectuer un pèlerinage à pied a été théorisée par de grands maîtres, la construction de routes autour des montagnes sacrées pousse de nombreux pèlerins à venir en voiture. Ainsi, le pèlerinage autour de l’Amnye Machen requiert huit jours à pied, mais seulement un en voiture. Cela permet à des gens de régions plus lointaines de venir, mais qu’en est-il de la purification des actes négatifs que les efforts accomplis permettaient d’obtenir ?

Katia Buffetrille: Un tibetan definea pelerinajul drept „ofranda religioasă a laicului”. Pelerinajul în Tibet este practica esențială a unor laici, dar aceștia nu sunt neglijați de către persoanele religioase. Dacă pelerinii merg la locuri construite de mâna omului, pașii lor se îndreaptă adesea către locuri naturale (munți, lacuri și grote).

Pelerinajul în Tibet este un fenomen social total, asociat cu diverse activități ritualice și purtător al unei dimensiuni sociologice, culturale, economice, politice, literare și bineînțeles religioase. Prin această practică, pelerinul caută să obțină o reîncarnare mai bună, dar și să-și amelioreze soarta de acum, sperând să obțină bunuri materiale. Munții sacri, considerați deopotrivă reședință a zeului locului și însuși zeul, pot răspunde acestei așteptări. Acest zeu al locului, zeu al credințelor non-budiste este, încă în zilele noastre, obiectul unui cult; dar sub influența budismului, practica pelerinajului s-a impus, iar pelerinii merg în jurul munților ca și cum ar merge în jurul unui templu.

Invazia chineză din anii 1950 și ocupația au avut un impact considerabil asupra vieții religioase, dar nu numai. Practica pelerinajului întâmpină în zilele noastre sinizarea, modernizarea, trecerea la budism, fenomene care se întrepătrund, cărora li se adaugă consecințele încălzirii climatice. În timp ce importanța efectuării unui pelerinaj pe jos a fost teoretizată de către mari maeștri, construirea de rute în jurul munților sacri îi împinge pe numeroși pelerini să vină cu mașina. Astfel, pelerinajul la Amnye Machen necesită opt zile pe jos, dar doar una cu mașina. Asta permite oamenilor din regiuni mai îndepărtate să vină, dar cum rămâne cu purificarea acțiunilor negative pe care le-ar fi îndeplinit eforturile susținute?

Portret al lui Brigitte Duzan. Fotografie utilizată cu permisiune.

FN: Care sunt principalele dificultăți pentru traducerea în franceză a unui text sinofon ancorat în realitățile culturale tibetane?

Brigitte Duzan: Traduire dans une langue comme le français un texte écrit en chinois par un auteur tibétain comporte toujours une part de difficultés, sinon de défis. La principale difficulté est de comprendre la réalité culturelle et religieuse, qui se cache derrière un terme, l’auteur étant forcé de recourir à la transcription/translittération en caractères chinois d’un mot, ou d’une expression recouvrant une notion, un personnage, une divinité typiquement tibétains.

L’exemple-type de chausse-trappe est le terme de huofo [活佛] qu’il s’agit de ne pas traduire dans son acception littérale de « bouddha vivant », mais dans son sens réel de lama réincarné, ou tulku, avec éventuellement une note explicative en bas de page, selon le texte. Tsering Woeser le souligne dans sa préface : « la langue dans laquelle j’écris n’a rien à voir avec cette langue ».

Dans le cas des poèmes de Tsering Woeser, les difficultés sont accrues par le fait qu’ils traduisent son monde intérieur. Il s’agit donc non seulement de traduire mais de découvrir « Tout ce qui est caché dans cette langue dont je me sers », selon ses propres termes. C'est encore plus vrai de ce recueil qui évoque tout ce que la déambulation autour de la montagne a de révélateur d’une profonde religiosité qui sous-tend le moi de l’auteure. Le bouddhisme est omniprésent à chaque pas, mais aussi les idées qui lui viennent en tête au détour du chemin, parfois nées d’une histoire qu’on lui a racontée, à retrouver ou reconstituer.

Les photos de Katia, sa connaissance du pèlerinage et de l’auteure, ont beaucoup aidé à comprendre ce « sens caché dans la langue ». La traduction s’est faite à quatre mains, en parfaite symbiose. Il pouvait difficilement en être autrement. Il a parfois fallu faire appel à l’auteure pour comprendre, mais parfois la solution est venue… du journal de bord que tenait Katia pendant le pèlerinage. On peut parler d’une traduction de découverte comme on parle d’un voyage de découverte.

Brigitte Duzan: A traduce într-o limbă precum franeza un text scris în chineză de către un autor tibetan implică întotdeauna o parte de dificultăți sau de provocări. Principala dificultate este de a înțelege realitatea culturală și religioasă care se ascunde în spatele unui termen, autorul fiind forțat să recurgă la transcrierea/transliterația în caractere chinezești a unui cuvânt, sau a unei expresii care se referă la o noțiune, un personaj, o divinitate tipic tibetană.

Exemplul tipic de capcană este termenul huofo [活佛], care nu trebuie tradus în sensul literal de „buda viu”, ci în sensul său real de lama reîncarnată, sau tulku, eventual cu o notă explicativă de subsol, în funcție de text. Tsering Woeser subliniază acest lucru în prefață: „limba în care scriu nu are nimic de-a face cu această limbă”.

În cazul poemelor lui Tsering Woeser, dificultățile sunt crescute din cauza faptului că acestea traduc lumea sa interioară. Este vorba deci nu numai de traducere, ci și de descoperirea a „tot ceea ce se ascunde în această limbă de care mă servesc”, în termenii săi. Acest lucru este cu atât mai adevărat în ceea ce privește această colecție, care evocă tot ceea ce plimbarea în jurul muntelui are de revelat asupra unei profunde religiozități care susține eul autoarei. Budismul este omniprezent la fiecare pas, precum și ideile care îi trec prin minte în afara drumului, uneori negate de o istorie care i-a fost povestită, care trebuie redescoperită sau reconstituită.

Fotografiile lui Katia, precum și cunoașterea sa asupra pelerinajului, au ajutat mult în înțelegerea acestui „sens ascuns în limbă”. Traducerea a fost făcută de patru mâini, în perfectă simbioză. Cu greu ar fi putut să fie altfel. Uneori a fost nevoie să se facă apel la autoare pentru a înțelege, dar uneori soluția a venit… din jurnalul de călătorie al Katiei din timpul pelerinajului. Putem vorbi despre o traducere de descoperire ca despre o călătorie de descoperire.

Cranii de cai. Fotografie de Tsering Woeser, utilizată cu permisiune.

Notă către cititor: autorul acestui articol a participat de asemenea la traducerea de texte și de interviuri pentru revista Jentayu.