O refugiată rohingya aflată în fața Centrului de Ajutor pentru Femei din tabăra Balukhali din regiunea Cox's Bazar, Bangladesh. Foto via Flickr de UN Women. CC BY-NC-ND 2.0.

Această postare face parte din seria Global Voices Spotlight, „ Statelessness” (Apatridie), ediția iulie 2026. Aceasta oferă informații cu privire la problema apatridiei și felul în care ea împiedică libertatea de mișcare a oamenilor, oportunităţile educaţionale, accesul politic şi multe altele. Poți susţine aceste ştiri donând aici. 

Mahmudah, o fată de 16 ani de etnie rohingya din tabăra de refugiaţi Kutupalong, din regiunea Cox’s Bazar, Bangladesh, şi-a îmbrăţişat pentru ultima oară părinţii şi a urcat în maşina unui traficant, plină cu copii. Familia ei nevoiaşă este speriată de armata din Myanmar, prin urmare a acceptat suma de aproximativ 18.000 ringgiţi malaiezieni (4.395 de dolari americani) oferită de un muncitor rohingya ce locuiește deja în Malaysia, pentru a se mărita cu fata lor odată ce ea ajunge la el. 

Această tactică este cunoscută drept „drumul miresei”. Fata pleacă pe timp de noapte, înainte de răsărit, cu fotografiile de nuntă băgate într-o mapă de plastic, pe care mama ei a sărutat-o înainte de a o înmâna intermediarului. Bărbatul a promis că fata va fi trecută cu barca pe Golful Bengal şi dusă în Malaysia, unde soţul ei — care deja lucrează ilegal aproape de Kuala Lumpur — o aşteaptă într-o cameră închiriată cu un inel de aur împrumutat şi cu planuri pentru o nouă viaţă. 

Însă, undeva între Golful Bengal şi Marea Andaman, înghesuită pe un vas de pescuit supraîncărcat, fata a dispărut odată ce barca s-a răsturnat.

Numele ei nu este înregistrat în niciun document oficial, familiei i-a rămas doar  amintirea unui rămas-bun şi zvonul că, precum sute altele, a fost înghiţită de valurile mării într-un „voiaj marital”, devenit traseu al traficanților.

O altă fată pe nume Fatema, născută în tabăra Rohingya în 2010, avea alte speranţe. La 15 ani, era deja căsătorită cu un văr, care o bătea, pe motiv că fata vorbea cu vecinii şi că refuza să îi dea cartela de raţie. Fără posibilitatea de a merge la şcoală sau la un loc de muncă, locuind într-o comunitate care se întoarce împotriva fetelor care „stau nemăritate prea mult timp”, nu a găsit altă cale de scăpare. 

Un intermediar local i-a spus că Thailanda şi Indonezia pot oferi „muncă şi siguranţă”, că poate scăpa de soţul ei şi trimite bani acasă.

În schimb, a fost mutată din ascunzătoare în ascunzătoare de pe o coastă în alta, actele i-au fost luate, telefonul confiscat şi, odată ajunsă pe ţărm, vândută unei reţele de prostituţie din sudul Thailandei.

Povestea ei, ca a multor altora, nu se termină cu protecţie, ci cu un abuz suplimentar într-o ţară străină.

Acestea nu sunt tragedii izolate. Sunt reprezentativele unui tipar: fetele rohingya apatride din taberele de refugiaţi din Bangladesh, pe fondul căsătoriilor timpurii și al violenței bazate pe gen, sunt împinse să pornească în călătorii maritime ce sunt prezentate drept o reuniune de familie sau o cale de scăpare—dar în realitate, înseamnă trafic de persoane. 

Fiice apatride într-o lume îngrădită

Fetele rohingya sunt cele mai vulnerabile în taberele din Cox’s Bazar. Mai mult de 1,2 milioane de refugiaţi apatrizi rămân blocaţi într-una dintre cele treizeci şi trei de aşezări suprapopulate. Majoritatea sunt femei şi copii. Aproape niciunuia dintre ei nu le este permis să muncească legal sau să depăşească perimetrul permis. Viaţa de zi cu zi este structurată în funcție de puncte de control şi cartele de raţii, nu de orare şcolare sau fluturaşe de salariu. 

Pentru adolescente acest lucru înseamnă dependenţa faţă de bărbaţii din familie şi agenţiile umanitare pentru hrană, adăpost şi siguranţă — cu foarte puţin control în ceea ce priveşte propriul lor viitor. 

Odată ce guvernele donatoare au oprit finanțarea, Programul Alimentar Mondial a avertizat că tichetele de masă lunare — deja reduse o dată în 2023 — vor fi raționalizate din nou, lăsând familiile să se zbată pentru supraviețuire cu aproximativ jumătate din cât au primit cândva. Echipele umanitare și activiștii pentru drepturile copilului au început să audă aceleași calcule grosiere din partea părinților: dacă rațiile se reduc în continuare, nu vor avea de ales decât să își dea fetele intermediarilor sau să își trimită copiii în călătorii periculoase cu barca în căutarea unei surse de venit. 

În acelaşi timp, puţinele locuri ce ofereau fetelor o pauză de la probleme au început să dispară. Închiderea şcolilor şi a centrelor de tineret — victime directe ale tăierilor de buget — au eliminat săli de clasă, locuri de joacă şi reţele informale de sprijin, ce odată ajutau la protejarea adolescentelor de agresori şi căsătorii timpurii. Lucrătorii comunitari şi profesorii declară că răpirile, căsătoria minorilor şi munca forţată au  crescut brusc odată ce aceste instituţii şi-au închis porţile, lăsând fetele şi mai expuse, atât în spaţiile publice, cât şi în cele private, unde sunt luate decizii cu privire la corpurile şi viitorul lor. 

„Nu le mai învăţ pe fete”, a spus în şoaptă o profesoară ce predă claselor superioare. „În schimb le privesc plecând. Dispar din tabără una câte una, de obicei noaptea. Atunci când le întreb pe mame unde le sunt copii, îmi spun «A plecat în Malaysia să îşi întâlnească soțul». Dar mulţi dintre aceşti soţi sunt doar nume date intermediarilor. Fetele nu înţeleg asta.”

Este îngrijorată de tot ceea ce ele nu ştiu. „Nu înţeleg ce este traficul de persoane”, a explicat ea. „Ele cred că singurul pericol sunt valurile şi furtuna. Nu văd pericolele din promisiunile ce li se fac. Iar atunci când încep să înţeleagă, sunt deja pe mare sau încuiate într-o cameră în altă ţară.”

Pe de altă parte, grupurile înarmate ce operează în interiorul şi în apropierea taberelor au emis edicte religioase, obligând femeile să părăsească locurile de muncă de predare, constrângându-le prezenţa publică şi consolidând supunerea faţă de soţi şi liderii de sex masculin. Aceste directive fac ca fetele să-şi imagineze cu mult mai mare greutate un viitor ca studente, specialiste sau organizatoare comunitare şi mult mai uşor pentru familii să vadă căsătoria — de orice fel — drept singura cale respectabilă.

Rezultatul sărăciei, prăbuşirii serviciilor şi schimbării extreme a normelor sociale este o bază perfectă de recrutare pentru traficanți. Ei păşesc într-un mediu în care măritatul fiicelor este o uşurare financiară şi de asemenea o formă de protecţie. Tot ce fac este să  extindă această logică peste hotare: soţi promiţători, locuri de muncă, siguranţă în alte ţări, în timp ce transformă fetele apatride în materie primă în economia maritimă a traficului de persoane.

Un pasaj mortal pentru mirese şi fiice

Golful Bengal şi Marea Andaman au devenit în ultimii ani unele dintre cele mai mortale rute de migraţie pentru refugiaţii rohingya. În jur de 6.500 dintre aceştia au încercat să traverseze Golful Bengal în 2025; jumătate fiind femei şi copii. 

Mai mult de 2.800 de rohingya au efectuat această călătorie periculoasă între 1 ianuarie şi 13 aprilie. O barcă supraaglomerată a părăsit Bangladeshul pe 26 martie 2026. S-a răsturnat în marea agitată, iar 250 de persoane sunt încă dispărute, conform estimărilor. 

Atunci când familiile decid cine ar trebui să încerce această trecere periculoasă, adesea aleg fiicele, deoarece căsătoria este un motiv acceptat social sau deoarece cred că fetele vor fi „îngrijite” de soţii lor din străinătate.

Când un vas se scufundă, pasagerii pierduţi sunt de obicei adolescente — viitoare  mirese, deja căsătorite sau fiice ce încearcă să scape de abuz — a căror nume nu pot fi găsite în niciun registru oficial. 

Mame şi taţi stau în adăposturi, strâng la piept fotografii şi bucăţi de hârtie cu numere de telefon nefuncţionale pe ele şi aud zvonuri despre barca ce s-a răsturnat în apropierea Maynmarului sau departe de Thailanda. Ei se confruntă cu gândul că decizia lor de a-şi trimite fiica într-o călătorie pentru a se căsători a dus la moartea ei.

Atunci când căsătoria devine un bilet pe mare

În ultimul deceniu, căsătoria s-a transformat într-un traseu de migrație. În tabere, familiile discută despre „buna potrivire” cu bărbaţi deja aflaţi în Malaysia, Thailanda sau Indonezia, adesea rude sau vecini care au plecat cu ani înainte prin modalități neregulamentare.

Un soţ în străinătate este imaginat drept un colac de salvare la nivel economic: poate trimite bani înapoi în tabără, asigura o locuinţă şi chiar oferi o viaţă mai sigură decât cea din adăposturile înghesuite din Cox’s Bazar. Intermediarii hrănesc aceste speranţe cu promisiuni rafinate. 

Îi conving pe părinți că pot aranja întreaga călătorie, din tabără până în Teknaf, cel mai sudic oraş din Bangladesh, apoi pe barcă, traversând Golful Bengal şi mai departe pe uscat. 

Redefinesc acest traseu ca o soluție pentru familie — „Fiica dumneavoastră i se va alătura soțului ei, greutățile dumneavoastră se vor ușura și ea va fi îngrijită” — în timp ce adună bani de taxe de la rude și încheie acorduri cu rețelele de contrabandă. 

Fetele rohingya, multe sub 18 ani, se îmbarcă crezând că sunt mirese în tranzit. Odată ajunse pe mare, echipajul navei are putere absolută. Dacă plăţile întârzie sau familiile nu pot achita „taxe extra”, cerute în timpul călătoriei, fetele sunt abandonate pe vase mai mici sau date altor traficanţi drept compensaţie. 

Călătoria în sine poate transforma o reuniune matrimonială în trafic de persoane: consimţământul fetei este manipulat, ea este transportată şi vândută pentru profit.