O imagine aeriană din Guanacaste, Costa Rica. Fotografie realizată de Jean Paul Montanaro, prin Pexels. Gratuită pentru utilizare.

Deficitul de apă nu este, de obicei, primul gând care îți vine în minte când îți imaginezi o țară tropicală, aflată pe coastă, precum Costa Rica. Totuși, Guanacaste, o provincie nord-vestică denumită după copacul național, este cea mai aridă regiune. Iubită pentru plajele cu nisip negru și peisajele aride, regiunea ar putea fi foarte ușor confundată cu o zonă din Insulele Canare.

Performanțele Costa Ricăi în materie de protejare a mediului sunt un bun motiv de celebrare. Mai mult de 25% din teritoriul său este protejat datorită parcurilor naționale și rezervațiilor. Țara și-a propus obiective ambițioase, cum ar fi acela de a obține 100% energie electrică din surse regenerabile, susținute de un model public de energie cu tradiție îndelungată. Însă, la o privire mai atentă, povestea este alta.

Guanacaste este o regiune tropicală aridă, unde temperaturile pot atinge 35 de grade Celsius în timpul sezonului secetos, care în mod obișnuit durează din decembrie până în aprilie. În trecut, cea mai mare parte a regiunii era transformată în pajiști pentru creșterea vitelor, ducând la o defrișare pe scară largă prin curățarea zonelor și folosirea focului pentru menținerea terenului de pășunat. Ca rezultat, pădurile tropicale aride au devenit unul dintre cele mai amenințate ecosisteme din zona tropicelor. Marginalizarea istorică a însemnat, de asemenea, o prezență limitată a statului și instituții de planificare mai slabe în regiune, ceea ce a făcut dificil de aplicat reglementările de mediu și restricțiile zonale.

O imagine din Guanacaste, Costa Rica. Licență CC BY-SA 3.0 prin Wikimedia Commons.

În timp ce acoperirea forestieră a fost refăcută în ultimele decenii, apar mereu provocări noi la orizont. Investitorii imobiliari și cumpărătorii străini caută în prezent teren pe coastă pentru speculații imobiliare și case de vacanță. După pandemia de COVD–19 (și înainte, dar cu precădere după), regiunea a devenit căutată în cadrul comunității nomazilor digitali și a celor pe care eu îi numesc ambivalent, migranți în căutarea unui anumit stil de viață. Acestea sunt persoane înstărite din țări bogate (în general din America de Nord) care fie trăiesc tot timpul în regiune, fie au o casă de vacanță și petrec cel puțin o parte a anului la soare.

De-a lungul liniei de coastă din Guanacaste și în orașe ca Tamarido și Nosara, până la 60% din case sunt neocupate timp de 6 luni din an sau mai mult; un grad de neocupare care își are originile într-un avânt imobiliar care transformă regiunea într-unul dintre locurile cu cea mai rapidă creștere a speculațiilor. Dincolo de faptul că reduce accesibilitatea la locuințe pentru rezidenți (ceea ce dezvoltatorii imobiliari pot numi „oportunitate”), acest lucru are un impact dăunător asupra mediului, dar și a economiei locale. În același timp, caracterul istoric izolat al regiunii crește atractivitatea în ochii dezvoltatorilor și a migranților care sunt în căutarea unui stil de viață mai bun.

Fotografie aeriană din 2007 a Tamarindowiki. Licență CC BY-SA 3.0 prin Wikimedia Commons.

Casele de pe plajă „izolate”, vilele „retrase” sau apartamentele cu vedere la ocean sunt atractive prin exclusivitatea refugiului pe care îl oferă, permițând rezidenților să trăiască departe de stresul și rutina din țările de origine, chiar în timp ce participă la fluxurile globale de bogăție și consum.

Separate de comunitățile vecine din punct de vedere economic și social, dezvoltările turistice de tip enclavă iau forma unor cartiere închise, complexuri turistice de lux și case de vacanță care funcționează ca spații autonome.

În Guanacaste, vilele situate pe coline și casele cu vedere la ocean întruchipează acest model. Modul lor de organizare a spațiului oferă puține șanse de interacțiune cu populația locală, pentru că multe dintre aceste case sunt construite pe dealuri sau de-a lungul coastei, departe de satele unde oamenii locuiesc în mod tradițional. Deși aceste proiecte de dezvoltare creează anumite locuri de muncă în sectorul serviciilor, cum ar fi grădinari, personal de curățenie, agenți de securitate și personal de servire, cea mai mare parte a profitului generat de aceste proprietăți ajunge, în final, în afara țării.

O vilă autonomă pe o colină în Costa Rica. Captură de ecran de pe YouTube.

Aceste relații sociale inegale sunt cel mai evidente dacă ne uităm la inegalitatea de avere dintre străinii înstăriți care trăiesc în Guacanaste și migranții din Nicaragua, a căror muncă esențială susține sectoarele construcțiilor și serviciilor.

O criză subterană

Politicile care au scopul de a-i atrage pe cei ultrabogați și investițiile străine au alimentat o dezvoltare rezidențială rapidă și deseori nereglementată. Deși provincia se întinde pe o arie mare, această dezvoltare s-a concentrat de-a lungul fâșiei de coastă. Împreună, aceste presiuni au transformat accesul la apă într-una dintre cele mai presante probleme de mediu.

Dezvoltările imobiliare de lux nu doar că schimbă peisajul și economia locală, dar pun presiune și pe sistemul de alimentare cu apă. Guanacaste a fost dintotdeauna o regiune tropicală secetoasă, modelată de secete îndelungate și variații sezoniere, însă schimbările climatice intensifică aceste condiții, punând și mai multă presiune pe un ecosistem deja arid.

Aceste presiuni nu au fost contrabalansate de o administrare eficientă a apei. Timp de ani de zile, instituțiilor publice le-au lipsit date de încredere referitoare la câtă apă pot furniza, în mod sustenabil, pânzele freatice din Guanacaste, în timp ce mii de fântâni extrag cantități necunoscute de apă de subteran. Cercetările indică faptul că, de-a lungul coastei Pacificului, există deja câteva pânze freatice suprasolicitate sau contaminate cu apă de mare, mai ales în zone cu turism intens și dezvoltare rezidențială.

Speculațiile din domeniul imobiliar au pus în pericol și accesul la apă potabilă al comunităților de pe coastă. În anumite cazuri, au permis concesionări suspecte de teren în zonele publice de pe coastă, asemenea Zonei Terestre Maritime, o fâșie de teren protejată legal și destinată folosului public și au contribuit la distrugerea ecosistemului de mangrove pentru a face loc proiectelor de mari dimensiuni.

În timp ce proiectele de hoteluri de mari dimensiuni și reședințe de lux asigură acces continuu la apă, comunitățile locale se confruntă din ce în ce mai mult cu deficit și acces restricționat. Din 2020, constituția statului Costa Rica a recunoscut în mod oficial accesul la apa potabilă ca un drept fundamental, însă în locuri ca Guanacaste, comunitățile spun că expansiunea rapidă a turismului și a proiectelor imobiliare testează felul în care acest lucru este pus în practică. O investigație care a vizat calitatea apelor din apeductele din Guanacaste, publicată în martie 2026, a scos în evidență cum investițiile insuficiente în sistemele de apă au contribuit la declinul calității apei din regiune. Conform autorității de reglementare a serviciilor publice, ARESEP, zeci de apeducte au prezentat semne de contaminare, inclusiv coliforme fecale, deseori asociate cu infrastructura îmbătrânită și capacitățile tehnice și financiare limitate ale operatorilor de apă locali.

În contextul infrastructurii sub presiune și al investițiilor inegale, apa a devenit din ce în ce mai mult o resursă strategică, legată de turism și interese imobiliare. În anumite comunități, controlul asupra infrastructurii de apă s-a mutat de la rezidenți către actori privați, adâncind temerile de expropriere. Linia dintre furnizarea publică și controlul privat a fost și mai mult estompată de dependența guvernului de finanțările private pentru sistemele de apă, consolidând influența dezvoltatorilor asupra resurselor locale și alimentând neîncrederea cu privire la cine guvernează de fapt accesul la apă.

Pe întreg teritoriul provinciei Guanacaste, conflicte similare au izbucnit acolo unde turismul și dezvoltarea rezidențială s-au extins cel mai rapid. În comunitatea rurală din Sardina, planurile de a devia apa dintr-o pânză freatică pentru a aproviziona hoteluri și locuințe de pe coastă au iscat proteste după ce rezidenții au aflat că proiectul a avansat fără știința lor. În Potrero, o comunitate tradițională de pescari de pe coastă care a devenit o destinație turistică populară, presiunea din partea dezvoltatorilor și a autorităților statului amenința autonomia unui apeduct administrat de multă vreme de comunitate, ridicând temeri că apa locală va fi redirecționată către proiecte de lux. În cazul pânzei freatice Nimboyores din Santa Cruz, planurile guvernamentale de exploatare (prezentate ca un răspuns la deficitul regional de apă) au dus la ani de rezistență din partea comunității, deoarece rezidenții susțineau că problema reală nu o reprezenta deficitul local, ci cererea în creștere din partea industriei turismului și a dezvoltării imobiliare.

Recent, comunitatea de pe coasta Marbellei a devenit un alt punct fierbinte în războiul apelor. Oameni interesați din zona imobiliară au preluat controlul asupra unui apeduct, în timp ce se săpau fântâni ilegale în cadrul complexelor rezidențiale pentru a aproviziona case de vacanță. Autoritățile au identificat un număr mare de fântâni neautorizate în zonă, îngrijorările legate de epuizarea și salinizarea pânzei freatice intensificându-se. În ciuda hotărârilor judecătorești și a investigațiilor din presă care au scos în evidență folosirea neregulamentară a terenului și extragerea abuzivă a apei, construcțiile au continuat și membrii comunității care s-au opus proiectelor au raportat intimidări la adresa lor. Ca răspuns, localnicii s-au organizat pentru a-și apăra dreptul la apă împotriva a ceea ce ei descriau ca fiind un model de dezvoltare extractivă, care prioritizează locuințele de lux în detrimentul accesului la servicii de bază.

Presiunile cărora provincia Guanacaste le face față nu sunt unice. Un raport publicat înainte de Conferința Națiunilor Unite despre Apă din 2026 , Falimentul global al apei: trăind dincolo de mijloacele noastre hidrologice în era de după criză, avertizează că pânzele freatice din toată lumea se apropie de un punct critic, după decenii de extracție intensivă combinată cu poluarea și o cerere în creștere din partea agriculturii în dezvoltare și a orașelor în expansiune, într-un climat aflat în încălzire.

Într-o eră marcată de o mobilitate transnațională intensă, distribuirea inegală a drepturilor și experiențelor în comunitățile gazdă reflectă dinamici fundamentale de putere și privilegii care necesită o analiză mai detaliată.