O fișă medicală care conține o încărcătură virală nedetectabilă. Ilustrație realizată de Minority Africa, folosită cu permisiune.

Acest articol a fost scris de ID Christopher și publicat inițial de Minority Africa pe 2 ianuarie 2026. Versiunea curentă a fost editată și republicată ca parte dintr-0 înțelegere cu privire la distribuirea de conținut.

Nu aveam nicio idee care urma să fie reacția lui, dar m-am liniștit când Silas mi-a cerut să-i repet ce i-am spus mai devreme, când i-am mărturisit că am HIV. Fie nu mă auzise bine, fie nu putea să creadă ce auzise, nu mi-am dat seama despre ce era vorba. Așa că am zâmbind și fluturat din mână, spunându-i să nu se îngrijoreze fiindcă ce i-am spus nu era așa de important. Fusese a doua noastră întâlnire și urma să facem sex pentru ultima oară înainte de a ne despărți.

Încă mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi reluat mărturisirea. M-ar fi acuzat că încercam să-l infectez? Mi-ar fi spus să plec din camera de hotel și să nu-i mai scriu niciodată? La acel moment nu problema era că Silas ar fi putut face asta, ci mai degrabă la faptul că făcusem sex cu un bărbat a cărui reacție la acea confesiune putea fi teribilă. Spunea mai multe și despre propriul meu discernământ și modul cum percepeam eu relațiile sexuale mai mult decât despre cunoștințele lui sau a altor persoane despre HIV.

,,Nu-i spune încă”, m-a avertizat o cunoștință pe nume Usman, care lucrează într-o instituție medicală din Enugu, când i-am spus că nu știam dacă să-i mărturisesc diagnosticul meu persoanei de care eram îndrăgostit, David. Îl întâlnisem doar o singură dată după ce ne-am cunoscut anonim într-o discuție online despre întâlniri pentru persoanele LGBTQ de pe Twitter.

,,Nu cred că va fi o problema”, am spus. ,,E student la medicină. E deștept.” Acum, însă, îmi dau seama faptul că dacă ești student la medicină nu înseamnă că ai cunoștințe de bază despre HIV/SIDA și nici faptul că ești deștept nu înseamnă să ai empatie sau că ai curiozitatea necesară unei relații. La momentul respectiv nu mi-am dat seama ce voia Usman să spună când mi-a sugerat să nu mă grăbesc și să aștept să fiu stabil din punct de vedere viral înainte de a-i spune lui David, cu care speram să încep o relație. În cele din urmă, diagnosticul meu a devenit motivul nesiguranței în relația noastră. Nu era faptul că nu îi păsa sau că nu observam că nu îi pasă, ci faptul că nu primisem un răspuns în momentul în care i-am mărturisit una dintre fricile mele în legătură cu HIV ceea ce mi-a arătat că trebuie să aleg cu grijă în fața cui pot să fiu vulnerabil.

E ceva să fii lipsit de prejudecăți și empatic, dar să ai profunzimea și timpul necesar pentru ca altă persoană să se poată destăinui este o abilitate rară. Deci, deși îmi doresc să fi ascultat sfatul lui Usman cu privire la confesiune, nu regret că i-am spui lui David. Nu am niciun resentiment cu privire la asta. Îi dezvăluisem o parte din mine fără să fi fost întrebat. Cu toate acestea, realitatea m-a lovit suficient de puternic încât să-mi ofere un nou motiv de a mă critica.

După o perioadă intensă de școală, la începutul acestui an, aveam nevoie de un nou spațiu de scris. L-am întrebat pe Nolan, care locuia în Enugu, dacă pot să mă mut cu el pentru puțin timp și mi-a răspuns că pot. Renovarea apartamentului său urma să se termine într-o lună, așa că am așteptat trei săptămâni și apoi i-am reamintit. L-am sunat și i-am trimis mesaje mai mult de două ori, însă nu mi-a mai răspuns. La început m-am gândit că s-ar putea să fi fost îngrijorat că urma să locuiască cu o persoană cu HIV, dar apoi m-am resemnat cu posibilitatea că poate nu știa cum să-mi spună asta fără să mă rănească.

A fost supărat pentru o vreme, dar m-am oprit din a face presupuneri. Mi-am reamintit că anumite persoane din viața mea, cu care m-am împrietenit pe internet, aveau și alte persoane și locuri pe lângă mine. În mod sigur Nolan trebuia să fi avut lucruri mai urgente și importante de rezolvat. Dacă mă ocolea pentru că aveam HIV, din teama că am putea ajunge să avem o relație, acest lucru nu spunea nimic despre mine și nu ar fi trebuit să fie o sursă de scârbă față de propria-mi persoană.

În februarie 2023, când prietenul meu TK m-a întrebat câte persoane știu despre mine, mi-am făcut o listă mentală pentru prima dată de când am primit diagnosticul. Doi, trei, cinci, fără să includ personalul medical. TK a încuviințat și a spus: ,,Este ok. Să nu spui altor persoane. Știi, din cauza stigmatizării.”

Voiam să-i spun lui TK că nu trebuia să mă îngrijorez dacă află alții și urma să fiu batjocorit sau stigmatizat, din moment ce nu era de ce să-mi fie rușine, dar știam că îmi voia tot binele. Într-un fel, avea dreptate. Problema destăinuirii era doar în mâinile mele. Doar eu puteam hotărî cui să-i spun și asta doar dacă era absolut necesar.

Olisa, partenerul de lungă durată a unui prieten de-al meu avea aceeași frică. ,,Lumea de afară e nemiloasă”, a spus el. L-am întrebat dacă chiar crede că aș putea fi expus și fotografiile cu mine ar putea să fie publicate pe rețelele de socializare, cu descrieri însoțite de emoticoane de genul „atenție” și „pericol”. ,,Care e cel mai grav lucru care se poate întâmpla?” mă întrebam cu voce tare. Mi-a zâmbit și, după un moment de liniște, mi-a spus povestea lui cu HIV.

La un moment dat Olsa mi-a atins umărul și mi-a spus: ,,Te vei descurca. Nu ar trebui nici să te îngrijorezi din cauza greutății. Cu timpul vei dobândi umeri puternici.” Nu am putut să mă abțin din a nu mă înroși. Am și râs când povestea lui a luat o întorsătură sexuală similară. Mă simțeam înțeles și în siguranță.

Fiind persoană LGBTQ în Nigeria, povestea mea sexuală se intersecta cu traumele religioase și corporale. Pentru mine, educația și conștientizarea sănătății sexuale au venit printr-un amestec de reprimare puternică și curiozitate intensă, alternând perioade de ignoranță cu momente de obsesie. Unele presupuneri păreau să fie corecte și, din acest motiv, au rămas neverificate pentru o lungă durată de timp. Într-un timp credeam că era obligatoriu să te testezi pentru HIV după ce ai ingerat din greșeală sperma altcuiva. Tot în acea perioadă făcusem și sex neprotejat, fiindcă eram convins că exista o intenție reciprocă de a nu provoca rău.

Pe măsură ce am crescut și am început să văd naivitatea din astfel de acțiuni și am observat cum nevoia mea de atașament, pe care o dezvoltasem în copilărie, s-a extins și în nevoia de a avea relații. Acum, înainte să-mi destăinui diagnosticul, mă întreb: De ce să-i spun acestei persoane? Cât de important este faptul că am HIV în relația noastră?

Mă gândesc la confesiunile din trecutul meu și mă întreb dacă din cauza faptului că îmi era atât de frică de respingere credeam că cel mai bine era să-mi dezvălui identitatea persoanelor de care eram atașat în mod romantic. Am fost manipulat să cred că dacă îmi vedea rana și încă voia să meargă mai departe alături mine, însemna aceea ar fi fost persoana? Chiar și acum, cu diagnosticul meu nedetectabil, încă mă gândesc dacă e cel mai bine să informez persoana care vrea să aibă o relație cu mine despre acest lucru, motivul fiind faptul că vreau mai degrabă să dezvălui adevărul pentru a nu avea o drastică și eventuală despărțire. Cine altcineva ar trebui să-mi știe trecutul cu HIV dacă nu chiar persoana cu care aș fi într-o relație monogamă?

Tot din cauza stigmatizării, părinții și frații mei nu știu despre trecutul meu privind virusul HIV. Au trecut trei ani de la diagnostic și un an de când încărcătura este nedectectabilă. Reacția părinților la faptul că nu mai sunt religios mi-a demonstrat ce s-ar întâmpla dacă le-aș spune că sunt homosexual sau non-binar, sau dacă le-aș spune că am HIV. Totuși, încă îmi amintesc de săptămâna petrecută alături de ei pentru a-mi diagnostica infecția la ureche, cu câteva luni înainte să fiu diagnosticat cu HIV. Când am aflat că nodulii limfatici umflați fuseseră un simptom al virusului HIV și cauza directă a infecției, m-am simțit norocos că nu se efectuaseră analize de sânge la spitalul unde am fost tratat. Câteodată mă gândesc cum ar reacționa părinții mei dacă și-ar da seama ce am: ,,De ce nu ne-ai spus? De unde l-ai luat? Cine ți l-a dat?”

Nu ar exista o metodă mai bună să le răspund decât să le spun cum virusul HIV mi-a construit percepția asupra iubirii și dorinței. Copilăria mi-a fost marcată de perioade de neglijență și abuz sexual, iar tinerețea mea de nevoia de a justifica interesul în imagini provocatoare și studiul artei fotografice nud. Totul are o legătură. Rădăcina vieții mele se întinde din vremuri timpurii până dincolo de prezența mea. Îmi focalizez gândurile și conștientizarea aflată în dezvoltare la intersecția dintre artă și identitatea de persoană din comunitatea LGBTQ. Prin autoportrete mă țin de mână cu cei care au venit înaintea mea: artiștii, scriitorii și înțelepții care se confruntau cu nevoia de neconceput de a crea artă, în ciuda umbrelor amenințătoare ale morții lor. În timp ce spun această poveste, devin un strămoș. Mă întind către o multitudine de realități și aștept cu răbdare ca generațiile viitoare să-mi găsească cuvintele.

Din când în când mă imaginez ca fiind într-o relație de lungă durată cu un bărbat, navigând această societate împreună, dar pun la îndoială această posibilitate din cauza problemelor complexe și straturile realității asociate cu homosexualitatea în Nigeria. E mult mai probabil să păstrez o prietenie cu beneficii sau să am perioade îndelungate de abstinență, printre momentele sexuale întâmplătoare.  Oricare ar fi varianta sunt mai mult ca sigur că diagnosticul meu va continua să-mi determine alegerile și totul în acest sens.

Nu-mi mai imaginez că voi fi copleșit de lacrimi din cauza singurătății sau a fricii că trupul meu nu va rezista în fața HIV. Dacă următorul meu test viral va arăta un pas înapoi, am încredere că mă voi redresa și că-mi voi păstra conștient capacitatea corpului de a mă surprinde. Și dacă, după tot acest progres, vor mai avea lacrimi, le voi lăsa să curgă, pentru că plânsul e și el o modalitate de a-mi restabili echilibrul interior.