Ilustrație de Global Voices.

Articol scris de Sofía, membră a proiectului jurnalistic Mi Historia (Povestea mea).

Aveam 12 ani când mama a luat decizia de a emigra în Columbia de acasă, din Venezuela. Nu mi-am imaginat niciodată provocările care ne așteptau într-o țară străină.

Îmi amintesc că, înainte de a pleca, bunica și tata m-au rugat să nu plec. Făceau comentarii pe care eu le simțeam ca fiind xenofobe în legătură cu columbienii, dar din moment ce nu împărtășeam acea viziune, nu i-am băgat în seamă. Insistau de asemenea că din, cauza emigrației masive în Columbia, situația în Venezuela era tot mai rea și că acolo voi avea parte doar de suferință. Dar pentru mine nimic din toate acestea nu conta, singurul lucru pe care îl voiam era să fiu cu mama, deoarece cu ea trebuia să fiu.

Pe 13 ianuarie 2021 veni ziua plecării. În sfârșit plecam spre orașul Saravena din departamentul columbian Arauca, un teritoriu situat între două țări caracterizat de mișcarea constantă a migranților în tranzit și a persoanelor care vin în Arauca pentru a locui acolo.

Barcă pe râul Arauca. Foto: Wikimedia Commons CC BY-SA 3.0

În  acel moment nu aveam nicio idee despre magnitudinea fenomenului migrator: mii de venezuelieni intrau și ieșeau din Columbia. Doar în 2021, aproximativ 1,84 milioane de persoane au emigrat în această țară. În 2025, conform Agenției ONU pentru Refugiați (ACNUR), 7,9 milioane de persoane au plecat din Venezuela în căutarea protecției și a unei vieți mai bune.

Migrația venezuelienilor este are loc din motive multiple. Printre acestea se numără atât criza economică, lipsa alimentelor și medicamentelor, nesiguranța, lipsa oportunităților profesionale și educative, cât și criza politică și socială care a lovit țara acum mulți ani. În contextul acestor dificultăți, Columbia s-a transformat într-una dintre principalele opțiuni pentru cei care caută condiții mai bune de viață.

Îmi amintesc că, după traversarea râului Arauca, ne-am îndreptat direct spre Saravena. Din moment ce nu cunoșteam moneda columbiană, ne-au luat 130.000 pesos (144 lei) de persoană pentru o cursă cu o mașină particulară, adică 260.000 pesos (288 lei) în total. Fără să știm, am plătit mai mult de șase ori prețul real, deoarece în acel moment o astfel de cursă costa în jur de 40.000 pesos (44 lei). Am avut parte de multe experiențe împreună cu mama mea, care nu erau potrivite pentru vârsta mea. Mulțumită acestora sunt persoana care sunt acum, cu un trecut plin de teamă și durere.

În Columbia, mama a început să lucreze ca vânzătoare ambulantă. Nu avea documente ca să facă acest lucru în mod legal și nici nu existau oportunități de lucru mai stabile. Dar din cauza problemelor sale de sănătate nu a putut continua acest efort prost remunerat. Cum nu aveam acces la servicii medicale gratuite, evitam riscurile. Cu toate acestea, în aprilie 2021 mama a trebuit să fie internată la terapie intensivă. Suferința era dublă, fiind cauzată atât de starea sa, cât și de costurile medicale care erau foarte ridicate pentru niște emigrante. După multe documente, și din cauză că mama mă avea doar pe mine, spitalul a acoperit până la urmă cheltuielile. În tot acel timp, am primit ajutor de la persoane solidare, dar am avut parte și de discriminare. „Asta există în toată lumea”, îmi repetam tot timpul.

Când mama a ieșit din spital, a reușit să obțină un loc de muncă cu acte în regulă. Cu toate acestea, plata era foarte mică: în jur de 300.000 de pesos (332 de lei), în vreme ce salariul minim lunar de atunci era de 908.000 pesos (1008 lei). Suma care ne lipsea se simțea ca un abis, iar eu nu puteam lucra ca să ajut cu cheltuielile din cauza vârstei mele.

În 2022, guvernul columbian a implementat Permisul de Protecție Temporară, care permitea migranților accesul la servicii de sănătate și la o Entitate Promotoare de Sănătate – EPS (un fel de Casă de Asigurări de Sănătate – n.tr.). Mama și cu mine am făcut rost de documentele necesare, dar din păcate ei nu i-au aprobat permisul, ci doar mie. La începutul anului 2023 starea sa de sănătate s-a înrăutățit și mai mult, și nu ne rămăsese altă opțiune decât cea de a ne întoarce în Venezuela.

Discriminarea de care am avut parte, în special cea de care a avut parte mama, a fost una dintre cele mai dificile experiențe. Xenofobia din Columbia s-a transformat într-o problemă tot mai mare în contextul migrației venezuelienilor. Există rapoarte despre stigmatizare, violență și respingere față de migranți în diverse regiuni columbiene.

Chiar și așa, am învățat că nu toți columbienii se portă în acest fel. Multe persoane demonstrează solidaritate și sprijin sincer. De asemenea, au existat eforturi din partea autorităților și organizaților de a înfrunta discriminarea prin intermediul programelor de sensibilizare, de apărare a drepturilor omului și de promovare a conviețuirii pașnice.

Mulțumită celor care ne-au dat o mână de ajutor, șederea noastră în Columbia nu a fost una întru totul amară. De la ei am învățat că naționalitatea nu definește dacă suntem mai buni sau mai răi, ci că felul nostru de a fi este ceea ce ne face cu adevărat cine suntem.