Copil jucând baseball pe străzile din Managaua, Nicaragua. Foto de Kelvik Pineda, folosită cu permisiune.

Când eram mic, nu am visat niciodată să merg în orașe mari, îndepărtate. Chiar și atunci când rudele îmi spuneau cum era viața în alte țări, eram foarte fericit când scăpam de căldura înăbușitoare a capitalei pentru a petrece o după-amiază la piscina unchiului meu. Bineînțeles că nu înțelegeam de ce emigraseră acele persoane, și nici nu puteam pricepe greutățile, supărările și chinurile pe care le-au îndurat doar pentru a avea un moment de pace în noua lor viață.

Atunci, obișnuiam să ne adunăm cu familia și prietenii pentru a petrece timp împreună, a râde și a dansa. Obișnuiam să mergem cu purisimiar, adică să mergem în cartier cântând la altare dedicate Fecioarei Maria, împreună cu alți localnici tineri. Ochii ne sclipeau de fericire atunci când aveam în mână o punguță cu mici artificii de 5 pesos, pentru că știam că timp de 20 de secunde, cât ținea unul, vom rânji desenând forme cu el în aer. Sunt anumite momente care dor mai tare atunci când ești departe de casă, dar să fiu sincer, nostalgia este mereu acolo, cuibărită în micile momente.

Într-o zi, prietena mea Miranda mi-a spus ceva cu care am rezonat profund, și anume că, până la urmă, ne e dor de patria noastră nu ca teritoriu, ci ca semnificație pe care o dăm acelui cuvânt.

Dacă căutăm cuvântul patria în dicționarul Academiei Regale Spaniole, definiția acestuia este: „Locul nașterii sau adopției cuiva, organizat ca națiune, față de care cineva se simte legat din punct de vedere legal, istoric și emoțional”. Așadar, în baza acestei definiții, ne poate fi dor de orice ne leagă de țara noastră de origine, fie că este vorba de persoane, locuri sau amintiri.

Mie, de exemplu, mi-e dor să merg la bunica și să o privesc ore întregi cum coase haine și uniforme, ca apoi să terminăm după-amiaza stând împreună pe balansoarul de pe trotuar. Mi-e dor să cumpăr tortilla proaspete și să le mănânc cu brânză adusă la noi din Mulukukú, de pe coasta caraibiană. Mi-e dor chiar și să nu suport faptul că vecinul meu dădea volumul slujbei la maxim la 4 dimineața, ca și cum ar fi fost un concert pentru tot cartierul. Aceste amintiri, care îmi vin în minte cu dragoste și tristețe, sunt patria mea.

Ce este cu adevărat greu atunci când ești departe este să vezi evenimentele care se întâmplă și tu să nu fii acolo, pierzând astfel acele momente importante, pline de bucurie sau tristețe din viețile celor pe care îi iubești. Asta te face să te gândești dacă era mai bine să rămâi sau să dacă ar trebui să te învinovățești pentru deciziile care
te-au făcut să pleci.

Fratele meu mai mic a absolvit, nepoatele și nepoții mei au crescut, cățelușa mea de 12 ani a murit, și nu mi-am putut lua la revedere de la ea așa cum aș fi vrut. Rude au murit fără un rămas-bun; altele s-au născut fără un bun-venit. Lumea digitală ne permite să știm unii despre alții, dar este departe de a ne permite să ne simțim unii pe alții, mă refer la acea apropiere caldă care ar putea ușura distanța rece.

Îmi văd foștii colegi de clasă și prieteni, oameni care făceau parte din viața mea de zi cu zi în cei patru ani de medicină, care acum au absolvit și sărbătoresc toți acei ani de efort și sacrificiu. Am simțit bucuria lor prin fotografii, dar și tristețe, pentru că nu
mi-am terminat studiile și nu am fost acolo cu ei, umăr la umăr, sărbătorind împreună.

Dar reflectând la toate acestea, mă întreb de ce ar trebui să mă simt vinovat pentru că am ales să trăiesc. Da, mi-e dor de familie, mi-e dor să merg în locurile mele preferate, mi-e dor de animalele mele de companie, de cariera mea și de fosta mea viață. Dar ce putem face când pur și simplu nu este posibil să locuim în propria țară? Când suntem forțați să plecăm, într-un fel sau altul?

Nu vorbesc doar despre contextul sociopolitic, ci despre tot. O țară cu un sistem de educație degradat, cu o rată mare a șomajului, cu o constantă devalorizare a monedei, o țară marcată de violență sistemică și sistematică, rate crescute de feminicid, crime provocate de ura față de comunitatea LGBTQ+, o țară cu conducători care te forțează să alegi între a muri de foame sau a fi ucis. Există o multitudine de factori care ne împing în căutarea de noi orizonturi, sperând la o viață mai bună.

În opinia noastră, a celor care au fost nevoiți să părăsească țara, ni s-a luat aproape totul. Tot ce am reușit să păstrăm au fost viețile noastre, doar ca să o luăm de la capăt. Și nici acest lucru nu este garantat. În afara țării, ne-am confruntat cu noi greutăți: rasism, xenofobie, locuri de muncă precare, violență instituțională (ca umilirea de către angajații statali de fiecare dată când ne-am reînnoit documentele), acceptarea oricărui loc de muncă doar pentru a avea un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă, asta dacă ai o masă, și nu locuiești într-un spațiu de 2×2 metri pătrați.

Valoarea a ceea ce ni s-a luat și continuă să ne fie luat nu poate fi măsurată. Ni s-a furat prezentul și viitorul: adulții au pierdut ocazia de a-și vedea copiii crescând în pace, iar copiii au pierdut ocazia de a crește înconjurați de iubire și îndrumare. Tinerii și-au pierdut dreptul de a visa. Există încă unii care își pierd libertatea, iar alții viața, dar ceea ce unește nicaraguenii, atât în țară, cât și în afară, este faptul că ni s-a furat oportunitatea de a trăi în pace.

Când eram copil, nu am visat niciodată să merg în orașe mari. Acum, la 27 de ani, sunt pe punctul de a împlini șapte ani de când locuiesc în afara țării. Am  locuit în cinci țări în trei ani de zile. Cu toată durerea și tristețea pentru ceea ce am lăsat în urmă, am acum iubire și speranță pentru ceea ce va urma, pentru că merităm să iubim și să fim iubiți, să sărbătorim fiecare victorie, indiferent cât este de mică, să zâmbim și să ne bucurăm, să dansăm, să cântăm, să bem, să mâncăm, să plângem când avem nevoie. Dar mai presus de toate, merităm să revendicăm oportunitatea pe care opresorii ne-au furat-o, și anume oportunitatea de a trăi.

Tuturor celor care trăiesc în afara patriei lor și citesc aceste rânduri, vă trimit o mare îmbrățișare. Sper că veți găsi pace și iubire, că viața vă va purta pe căi mai bune, și că o să vă împăcați cu decizia voastră, pentru că a alege să trăiești este mereu decizia cea bună.