„Visul american? Nu, visul latino-american.” Poemul care captează inimile imigranților
Poetul, cântărețul și compozitorul venezuelean, Eduardo Olarte, cunoscut drept Lalo Yaha, a dedicat o poezie emoționantă imigranților latino-americani din Statele Unite. Este un răspuns la recenta acțiune privind migrația a administrației lui Donald Trump.
Olarte și-a părăsit țara natală în 2016 pentru a scăpa de criza economică. Și-a început noua viață în afara Venezuelei cântând în autobuze în Ecuador, iar perseverența sa l-a ajutat să lucreze ca producător audiovizual pentru binecunoscutul cântăreț venezuelean Nacho. De atunci, prezența sa pe rețelele sociale a crescut, atingând, la ultima verificare, două milioane de urmăritori pe Instagram. În 2024, a lansat primul său proiect muzical, un EP conținând cinci piese, sub numele „Cartas a Nadie” (Scrisori către nimeni), și și-a publicat de asemenea și jurnalul, intitulat „El camino de mis sueños” (Drumul spre visele mele).
În „Los Migrantes” (Imigranții), Olarte vorbește, pe un ton emoționant și sarcastic, despre dificultățile pe care imigranții le întâmpină în Statele Unite și despre perseverența cu care ei înfruntă aceste piedici. Încă de la începutul campaniei sale, actualul președinte al SUA, Donald Trump, a pledat pentru necesitatea unor politici publice „mai severe” în privința migrației într-o dezbatere încărcată cu ură și generalizări despre populația migrantă și un val puternic mediatizat de adunare a imigranților și deportarea lor. În poemul său, Olarte demontează discursul despre ura și învinovățirea de care suferă imigranții în Statele Unite, dar și în alte zone ale lumii, precum Europa, sau chiar în alte țări din America Latină.
Mulți oameni au reacționat pozitiv la această creație, lăsând comentarii despre speranța că nu vor mai fi judecați după accent și că își vor putea urma „visul
latino-american”.
Aici puteți citi conținutul poemului, scris pe un ton sarcastic, și să urmăriți videoclipul original al artistului pe Instagram.
La culpa es de los migrantes. No importa si somos buenos o malos, adultos o niños, o si ya aprendimos a hablar inglés y pagamos impuestos. Lo único que importa es que no somos de aquí. La culpa es de los migrantes porque no saben cumplir la promesa de que el próximo año estarán de vuelta en casa para celebrar en familia.
La culpa es de los migrantes porque saben mentir muy bien. Mienten cuando les preguntas cómo están y esconden sus jornadas laborales y su poco tiempo de bienestar detrás de un ‘todo bien’.
La culpa es de los migrantes por querer adornar un lugar que no les pertenece, por compartir su música, su alegría, su baile, su fe, con una sonrisa que molesta porque aquí nadie tiene derecho a ser feliz, aquí solo se trabaja.
Porque no saben olvidar el barrio, la calle, el clima, la playa porque sus raíces se quedaron en el lugar de donde los arrancaron porque tienen fuerza para todo, para cruzar en balsa, trepar murallas, pasar el río, esconderse por días para trabajar hasta dormidos, para soportar el frío de la ciudad y de su gente, porque saben soportar el dolor sin romperse. No hay una espalda latina que no duela, no hay talones descansados ni horas de sueño completas.
La culpa es de los migrantes porque con ellos todo sabe igual. Arepas, tamales, pupusas, habichuelas, ceviches, mates, sancochos. Todo sabe a distancia, a dolor, a sudor, a soledad. Porque con ellos todo suena igual. Salsa, merengue, cumbia, corridos, gaitas, boleros, reggaetón. Todo suena a pasión, a lucha, a libertad, a rebeldía.
La culpa es de ellos porque creen en Dios en todas sus formas y colores y lo llevan colgado en el cuello, tatuado en el brazo, colgado en la pared de la casa, o lo visitan los domingos en eso que suelen llamar día de reposo, aunque todos sepamos que en esta tierra ya nadie encuentra descanso.
La culpa también es de los hijos de los migrantes, que no logran ver en sus padres a un ciudadano de aquí, ni ven en el espejo a un ciudadano de allá, que solo reconocen la mezcla y esa mezcla sigue siendo incómoda para algunos.
No importa el nombre que tenga, democracia, dictadura, progresismo, hay leyes nuevas cada día. Los de derecha, los de izquierda y los que dicen ser del centro, los diplomáticos y los armados, los que inventan visas, los que dan las visas y los que las revocan, todos cuidando su lugar en la fábrica de distancias y en el centro todo un continente que debería mirarse como hermanos.
Y no intento defender a los que incendian y destruyen lo que funciona, pero que se juzgue el delito y no la sangre, que se condene la maldad y no el acento, que no incendien los campos tratando de quemar la plaga y terminen llevándose también consigo la buena semilla.
¿Sueño americano? No, sueño latino.
Que se pueda trabajar menos y vivir más. Que no tengamos que ocultar lo que somos. Que se pueda tramitar menos y vivir en paz.
E vina imigranților. Nu contează dacă suntem buni sau răi, adulți ori copii, sau dacă am învățat deja să vorbim engleză și cum să ne plătim taxele. Singurul lucru care contează e că nu suntem de aici. E vina imigranților pentru că nu știu cum să își țină promisiunea că anul viitor se vor întoarce acasă să sărbătorească împreună cu familia.
E vina imigranților deoarece ei știu bine să mintă. Își ascund zilele pline de muncă și puținul timp pe care îl au pentru a se simți bine în spatele unui «totu-i bine».
E vina imigranților că vor să înfrumusețeze un loc care nu le aparține, că își împărtășesc muzica, bucuria, dansul, credința, cu un zâmbet care provoacă [antipatii], pentru că aici nimeni nu are dreptul să fie fericit, ci doar să muncească.
Pentru că nu-și pot uita cartierul, strada, clima, plaja, pentru că rădăcinile le rămân în locul din care au fost smulși, pentru că ei au puterea de a face orice: de a traversa pe plute, de a escalada ziduri, de a trece râuri, de a se ascunde cu zilele pentru a munci fără să doarmă, de a îndura frigul din oraș și răceala oamenilor de acolo, deoarece ei știu să îndure durerea fără să cedeze. Nu există spate de latino-american care să nu doară, nici călcâie odihnite, nici ore complete de somn.
E vina imigranților pentru că alături de ei totul are același gust. Arepas, tamales, pupusas, habichuelas, ceviches, mates, sancochos. Toate au gust a distanță, a durere, a transpirație, a singurătate. Pentru că alături de ei totul sună la fel. Salsa, merengue, cumbia, corridos, gaitas, boleros, reggaeton. Totul sună a pasiune, a luptă, a libertate, a răzvrătire.
E vina lor pentru că cred în Dumnezeu în toate formele și culorile Lui și Îl au la gât, tatuat pe brațe, atârnat pe pereții din casele lor sau că Îl vizitează duminica, în ziua de odihnă, chiar dacă știm cu toții că pe acest pământ nimeni nu-și mai găsește odihna.
De vină sunt și copiii imigranților, care nu își pot vedea părinții drept cetățeni ai țării de aici, nici se nu pot vedea în oglindă drept cetățeni al țării de acolo, ci pot recunoaște doar un amestec, iar acest amestec continuă să fie incomod pentru unii.
Indiferent de numele pe care îl are, democrație, dictatură, progresism, apar zilnic legi noi. Cei de dreapta, cei de stânga, cei ce pretind că sunt de centru, diplomații și forțele armate, cei ce inventează vize, cei ce le emit și cei ce le retrag, toți păzindu-și locul în fabrica distanțelor, și asta în mijlocul unui continent unde oamenii ar trebui să se privească unul pe altul drept frați.
Și nu încerc să îi apăr pe cei ce ard și distrug ceea ce funcționează, dar hai să judecăm infracțiunea și nu sângele, hai să condamnăm răul și nu accentul, hai să nu incendiem câmpul încercând să ardem ciuma și sfârșind prin a distruge și sămânța cea bună împreună cu aceasta.
Visul american? Nu, visul latino-american.
De a putea să muncim mai puțin și de trăi mai mult. De a nu trebui să ascundem cine suntem. De a procesa mai puțin și de a trăi în pace.
View this post on Instagram
