Ilustrația autorului Elías Haig, folosită cu permisiune.

Crescând în partea central-nordică a Venezuelei, unde ger extrem înseamnă 15 grade Celsius, faptul că am fost afectat de tulburarea afectivă sezonieră (TAS) sau celebra „depresie sezonieră” este una dintre cele mai ciudate experiențe pe care le-am avut vreodată. Când eram copil, nu mi-am imaginat niciodată că o zi se poate termina la 16:27, ca să nu mai vorbim de faptul că ora de iarnă poate face ca totul să arate foarte gri, atât la propriu, cât și la figurat. În doar câteva săptămâni, peisajul post-iugoslav din orașul bosniac Mostar se schimbă dintr-un crem pitoresc într-un gri mai distopic.

Acum e 15 septembrie, și înoți fericit în apă cu prietenii, iar în următorul minut este 15 octombrie, și bombăni având trei jachete pe tine. Ușurința cu care vremea se poate schimba nu încetează niciodată să mă uimească, dar cu toate acestea îmi place acest lucru. La urma urmei, în ciuda schimbării climatice, certitudinile sunt mereu apreciate. Deși nu am suferit niciodată de TAS crescând în Venezuela, nu am avut nici certitudini.

Într-o zi, când eram în Venezuela, îmi deschideam cadourile de Crăciun, așa cum este tradiția, fiind înconjurat de 25 de rude la cina de Crăciun, iar ziua următoare, îmi sunam mătușa chiar înainte ca aceasta să intre la check-in în Aeroportul Internațional Maiquetía. Încercam să nu plâng, știind că probabil nu aveam să o mai văd pentru mulți ani. Deși erau multe incertitudini care mă înconjurau când eram copil, nu m-am obișnuit niciodată cu ele.

Se poate să trăiești fără să știi ce se va întâmpla mâine până într-un anumit punct. Dar nu este posibil să trăiești știind că mâine va fi mai rău. Nu conta cât de normal devenise să văd că masa de la cina de Crăciun devenea din ce în ce mai mică sau de la câți prieteni îmi luam la revedere, nu cred că te poți obișnui cu durerea de a fi venezuelean. Când m-am mutat în Bosnia și Herțegovina în 2023, am crezut că rănile aveau să înceapă să se vindece.

Cât de mult m-am înșelat.

Bosnia este o țară în criză. De la ferestrele universității mele, Colegiul United World din Mostar, pot vedea piața centrală la orașului, care are cel puțin 1000 de găuri de gloanțe în pereții săi. Acesta rămâne de facto divizat între catolici și musulmani. Ca student internațional, este practic imposibil să pui întrebări legate de situația politică locală. Când are loc un meci de fotbal, conflictele etnice izbucnesc în ciocniri violente, care paralizează complet orașul.

Este imposibil să uiți de propria ta țară în criză când ești în alta. Trebuie doar să schimbi catolicii și musulmanii cu chaviștii (susținătorii ideologiei răposatului președintelui Hugo Chávez) și oponenții lor pentru a înțelege cum funcționează lucrurile în orășelul meu, Los Teques. Dacă vrei să numeri găurile de gloanțe din centrul orașului Mostar, înmulțește-l cu doi și vei avea o idee despre numărul de bombe cu gaz lacrimogen care au căzut în curtea clădirii în care am locuit cea mai mare parte a vieții mele. Indiferent cât timp trece sau cât de mult neg acest lucru, Venezuela nu mă părăsește niciodată.

Zece ianuarie, ziua din Constituția Venezuelei desemnată ca fiind ziua numirii noilor președinți, a fost o mare dovadă în acest sens. Da, poate sufăr de TAS, dar cu siguranță nu vântul care sufla la fereastra mea m-a ținut treaz în noaptea aceea.  Este atât de simplu să încerci să explici ce s-a întâmplat în Venezuela pe 10 ianuarie [2025 -n.tr.], încât este greu să explici insomnia a aproximativ treizeci de milioane de suflete din întreaga lume. La propriu vorbind, 10 ianuarie a fost doar o altă zi, dar în realitate,
ne-am pierdut speranța. Din nou.

În acea zi, Edmundo González, câștigătorul de drept al alegerilor din 28 iulie [2024 -n.tr.], urma să depună jurământul în calitate de nou președinte al Venezuelei. Dar acest lucru nu s-a întâmplat din mii de motive, iar de dorința a mai mult de șapte milioane dintre noi s-a ales praful. Nu am putut dormi deloc în acea noapte.

Cum faptul că sunt venezuelean nu mă lasă să îmi pun deoparte incertitudinile, am redevenit activ pe X (fostul Twitter), Telegram și WhatsApp, am vorbit cu familia și am dezbătut subiectul cu prietenii. Da, recunosc, am petrecut toată ziua sperând că ceva avea să se întâmple și că ceața care plutește deasupra țării în ultimii 25 ani se va  ridica subit. Chiar dacă nu era prima dată când eram în situația în care libertatea era o posibilitate sau în care președintele legitim nu putea să își preia mandatul, speram.

Este ceva sezonier. Câteodată, sufăr de o infecție cu speranță. Ori de câte ori am încercat să nu mă mai implic, dezinstalând toate mijloacele de comunicare pentru a încerca să uit că îmi pasă de țara mea, mereu am sfârșit prin a fi anxios. De la faptul că urmăresc avioane pe FlightRadar24, ghicind ce va duce deasupra Caracasului fiecare avion privat în ziua aceea, la faptul că organizez evenimente de informare oriunde mă aflu, nu pot să nu fiu anxios și să nu mă ia valul visând la o Venezuelă liberă.

Simt că este ceva aproape la fel de inevitabil ca TAS. Așa cum am depresie sezonieră în Mostar și nu pot face nimic în privința asta, Venezuela îmi dă puțină speranță, apoi mă dezamăgește de fiecare dată când există un eveniment politic care oferă puțină lumină la capătul tunelului. Nu pot evita acest lucru. E ceva sezonier.

Și totuși, în fiecare sezon mă simt diferit. De fiecare dată când îmi fac speranțe pentru o Venezuelă mai bună, pare ceva mai revoltător, dar necesar. Cu fiecare eveniment care pare să rupă lanțurile în care este țara mea de dinainte ca eu să mă fi născut, nu pot să nu fiu plin de speranță, în mod irațional.

Spre deosebire de iarnă, anotimpul speranței nu este întotdeauna la fel. Iarna este mereu frig, în vreme ce speranța nu vine în același fel de două ori. Câteodată, ea vine din proceduri, altă dată din postări criptice, promițând că o soluție va cădea din cer, dar aceasta vine mereu.

Deoarece nu pot face nimic, merg unde mă poartă valul. Nu contează cât de des sunt dezamăgit, nu pot să nu cred că țara mea va ajunge la o rezoluție. Este o oportunitate prea tentantă pentru a o respinge. Dacă nu o resping, mă pot pregăti pentru momentul în care voi putea face ceva.

Așa cum îmi cumpăr vitamine și îmi pregătesc jachetele pentru iarnă în Mostar, nu pot să nu fac ceea ce pot pentru a ura bun-venit zilei în care speranțele noastre vor deveni realitate. Nu pot face multe pentru a ne aduce în acel punct, dar fac tot ceea ce pot pentru a fi pregătit pentru momentul în care vom ajunge acolo.

Fac acest lucru pentru că, la fel cum iarna trece, cred că va veni și vremea noastră cândva.