Cenzura hibridă a cărților și agenda propagandistă a Rusiei
Captură de ecran a articolului din Russia Post. Utilizare permisă fără consimțământul autorului.
În cadrul acestui articol, inițial publicat în revista online Russia Post, editorul Vladimir Kharitonov vorbește despre creșterea nivelului de cenzură literară în Rusia și descrie metodele folosite pentru a elimina cărțile considerate a fi „rele“, explicând cum actualele metode diferă de cele din perioada sovietică. Cu permisiunea Russia Post, Global Voices a republicat articolul, l-a editat și scurtat pentru claritate.
Fără cenzură, dar din ce în ce mai multe cărți interzise
În Rusia, cenzura este interzisă prin Constituție. Însă, acest lucru nu împiedică în niciun fel interzicerea cărților, de drept și de fapt. În ultima lună, la recomandarea consiliului de experți al Uniunii Cărții din Rusia, editura care a publicat „Nasledie” (Moștenirea) de Vladimir Sorokin, precum și traducerile „Camera lui Giovanni” de James Baldwin și „O casă la capătul lumii” de Michael Cunningham, a retras cărțile de la vânzare.
Cărțile „Cântul lui Ahile” de Madeleine Miller și „O viață măruntă” de Hanya Yanagihara au fost de asemenea retrase de la vânzare în urma unei scrisori din parte Procurorului General al Rusiei, și au fost trimise pentru „a fi examinate de profesioniști” din cadrul consiliului de experți (Uniunea Cărții). Între timp, cartea biografică a lui Roberto Carnero, „Pasolini: Dying for One’s Own Ideas”, a fost pusă la vânzare cu pasaje ample care au fost redactate. Se suspectează că toate aceste cărți răspândesc „propaganda LGBTQ+”.
Legea privind „interzicerea propagandei LGBTQ+” impune sancțiuni aspre, inclusiv amenzi substanțiale și suspendarea activității pentru o perioadă îndelungată pentru entitățile juridice – cum ar fi editurile – care încalcă această lege.
La sfârșitul anului 2023, Curtea Supremă a Rusiei a declarat „mișcarea internațională LGBTQ+”, care de fapt nu există, drept organizație extremistă. Astfel că acum, dacă se găsesc „activități extremiste ale LGBTQ+” în vreo carte, editorii riscă nu numai să fie pedepsiți financiar, ci și penal.
Editorii știu foarte bine care sunt consecințele acuzațiilor de complicitate la extremism. Statul rus l-a catalogat drept extremist pe Boris Akunin (pseudonimul lui Grigory Chartishv), poate cel mai de succes scriitor rus din ultimele două decenii, ale cărui cărți au fost tipărite în zeci de milioane de exemplare. Pentru a transmite un mesaj, autoritățile au percheziționat biroul editorial al editurii Zakharov, una dintre editurile care au publicat cărțile lui Akunin. Imediat după, cărțile lui Akunin au dispărut din magazine și chiar din biblioteci.
Însă, în acest caz, nici nu a fost nevoie de intervenția Glavlitului (departamentul de cenzura din perioada URSS-ului). Metodele de interzicere a cărților în Rusia de astăzi diferă de cele sovietice (sau țariste); acum, nu mai există o instituție unde cenzorii profesioniști să studieze manuscrisele conform instrucțiunilor, căutând pasaje subversive și folosind ștampila „Aprobat de cenzori” pe cărțile considerate acceptabile.
Actualul aparat de cenzura a fost construit de-a lungul deceniilor, nu doar pentru industria editorială, ci și pentru întreaga sferă politică. Acesta este format din mai multe componente, două dintre acestea fiind tipice oricărui regim autocratic: „instanțele servile”, care nu reprezintă o ramură independentă a guvernului, și o agenție de aplicare a legii, care există în principal pentru a produce rapoarte despre infracțiunile descoperite.
Ambele instituții reprezintă birocrația întruchipată, care trebuie să-și justifice în mod constant nevoia de a fi o entitate. Agenții de aplicare a legii descoperă infracțiuni în mod regulat (iar dacă nu e nimic de descoperit, le fabrică, cum ar fi apartenența la „mișcarea internațională LGBTQ+”), în timp ce instanțele condamnă invariabil toți acuzații, deoarece altfel, atât agenții de aplicare a legii, cât și judecătorii ar putea fi suspectați de incompetență.
Al treilea component al aparatului de cenzură este un set de interdicții legislative, care nu sunt direct legate de cărți, dar care s-au acumulat de-a lungul timpului, precum și interpretare lor în practică.
Niciuna dintre aceste interdicții stipulează explicit cenzura; mai degrabă, ele interzic anumite activități, însă rezultatul final este, în mod inevitabil, cenzura. În plus, fiecare interdicție este în mod intențional vag formulată, ceea ce conduce la multiple interpretări.
Cum funcționează?
Statul rus și-a testat aparatul de cenzură pe subiectul care provoacă cel mai înalt nivel de panică morală și cea mai mică rezistență din partea publicului: drogurile. La începutul anilor 2000, pe baza vechii legislații sovietice privind controlul drogurilor, au fost interzise mai multe cărți publicate de editurile Ultra.Kultura și Factoria, cum ar fi „Marihuana: medicamentul interzis” de Lester Grinspoon și James B. Bakalar (editura Yale University Press), „Analiza cluburilor” de Phil Jackson (editura Berg Publishers) și „Cultura apocalipsei”, editată de Adam Parfrey (editura Feral House).
După acest test, cărțile despre politica și antropologia drogurilor aproape ca nu au mai fost publicate în Rusia. Autocenzura funcționează eficient atunci când este însoțită de pierderi financiare tangibile; prin decizia instanței, cărțile nu doar că au fost interzise, ci și exemplarele rămase în depozitul editurii au fost distruse.
În Rusia, nu există vreo lege care să interzică criticarea autorităților, dar există o lege din 2002 privind „activitățile extremiste”, care este, în esență, prima normă de cenzură a regimului Putin. Aceasta interzice „insultarea” oficialilor guvernamentali. În mod similar, criticarea poliției nu este interzisă, dar „incitarea la ură împotriva unui grup social”, care poate include ofițeri de poliție, este considerară infracțiune de către statul rus.
Statul rus nu a interzis ca istoria celui de-al Doilea Război Mondial să fie studiată, dar a interzis „compararea” Uniunii Sovietice cu cel de-al Treilea Reich. Editurile au început să scoată capitole întregi din cărțile despre istoria Rusiei din secolul XX (un exemplu este cartea „Unmodern Country” a lui Vladislav Inozemtsev – în versiunea electronică a cărții, un capitol a fost eliminat, iar legislația indicată anterior a fost invocată drept motiv).
O altă interdicție vizează „lipsa de respect față de cei implicați în apărarea țării”, atât și „insultarea memoriei apărătorilor patriei” și degradarea „onoarei și demnității” veteranilor Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
Cenzura este neconstituțională, dar nu este necesară dacă autocenzura îi ia locul.
Actualizarea metodelor de cenzură
În 2024, arsenalul de cenzură a fost completat cu noi instrumente. Statul încă nu interzice în mod implicit homosexualitatea, dar echivalează orice semn de apartenență la identitatea homosexuală drept „extremist”, cum ar fi, de exemplu, dacă cineva poartă cercei în formă de curcubeu. Cărțile sunt victime frecvente ale acestor practici de cenzură moderne.
Ultraconservatorii ruși au copiat în mare parte agenda de la mentorii lor americani republicani de extremă dreaptă. Totuși, spre deosebire de americani, rușii nu se confruntă aproape deloc cu obstacole provocate de legislația liberală, un sistem judiciar independent sau o societate civilă activă.
Spre deosebire de perioada țaristă și sovietică, cenzura preventivă nu se mai practică în zilele de azi. În schimb, statul îi ține pe editori în priză, încurajându-i să se autocenzureze.
Pentru a face acest lucru, statul se folosește de feedbackul pe care îl primește sub forma de „semnale” din parte membrilor publicului, precum informatori binevoitori, impostori sau activiști afiliați statului. Aceste „semnale” duc la inițierea de cazuri, efectuarea de expertize și luarea unor decizii favorabile în instanță. Denunțurile, atât formale, cât și informale, au declanșat cele mai recente scandaluri de amploare legate de cenzură, în urma cărora cărțile unor autori celebri, precum Dmitri Bykov, Boris Akunin, Vladimir Sorokin și alții, au fost retrase de pe rafturi.
Această postare provine de la GV Advocacy, un proiect Global Voices, al cărui propriu site apără libertatea de exprimare și luptă împotriva cenzurii online. · Toate articolele
