Proiectul Zetra comemorează un concert anti-război din 1991 de la Sarajevo, Bosnia și Herțegovina. Imagine de pe YouTube.

Articol publicat inițial pe 2 august 2016. [n.tr.]

Este vară în fosta Iugoslavie, perioadă în care sentimentele naționaliste sunt la cote maxime, pentru că oamenii privesc în urmă la războaiele care au devastat zona. În iulie 2016, utilizatorii de internet au decis să aleagă o altă cale, amintindu-și de încercările de a opri aceste războaie, încercări cu care ne mândrim, chiar dacă au fost fără succes.

De obicei, elitele politice se foloseau de comemorarea războiului pentru a provoca tensiuni etnice și religioase organizând evenimente de stat și făcând declarații publice instigatoare, negând inclusiv genocidul și crimele de război declarate de tribunale internaționale, ceea ce uneori crea o frenezie în mass-media.

Cele două comemorări cu cea mai mare încărcătură politică sunt masacrul de la Srebrenița din Bosnia (iulie 1995) și Operațiunea Furtuna din Croația (august 1995).  Prima reprezintă genocidul populației bosniace de către forțele bosniaco-sârbe recunoscut la nivel internațional. A doua reprezintă o victorie militară majoră a armatei croate, care a avut ca rezultat curățarea etnică prin eliminarea populației sârbe din regiunea Krajina.

Sătui de tendința unora de a exploata aceste comemorări din motive politice dezbinătoare, unii utilizatori de internet din toată regiunea au încercat să concentreze atenția publică pe eforturile anti-război de la începutul anilor 1990. Această abordare este diferită de istoriile oficiale și de majoritatea reportajelor din mass-media de largă circulație și creează oportunității pentru „adevărata reconciliere”, argumentează activiștii. Efortul combină atât acțiuni individuale spontane, cât și activități organizate.

De exemplu, utilizatorul de X Zoran Torbica a postat un link către un video cu primul concert public de muzică anti-război a super trupei Rimtutituki din 8 martie 1992, de la Belgrad.

Ozbiljna hrabrost je bila '92 tražiti mir, da su poslušali nas klince, ne bi bilo rata… #rimtutituki https://t.co/SCnuWQ3TQT

— Zoran Torbica (@torbica) July 28, 2016

Îți trebuia mult curaj să ceri pace în '92. Dacă ne-ar fi ascultat pe noi, cei care eram copii atunci, nu ar mai fi fost război…

După ce autoritățile nu le-au permis să organizeze un concert, trupa a cântat într-un camion, care mergea pe străzile din Belgrad. Videoul documentează spectacolul și participarea a mii tineri care protestau împotriva războiului și a înrolării în armată.

Pe 29 iulie 2016, s-au împlinit 25 de ani de la marele concert rock pentru pace din Sarajevo. Cei din cadrul proiectului Zetra au lucrat la documentarea acestui eveniment și la informarea oamenilor din țară și din străinătate despre importanța sa.
Într-un articol de pe Balkanist.net este explicat:

Due to a bad weather forecast, the concert was relocated to Zetra at the last minute. A Sarajevo taxi company ferried thousands of people from the original outdoor venue for free. An unprecedented 30,000 people amassed inside Zetra, while another 50,000 gathered around the sports hall to hear the show from outside. The concert was organized and broadcast by the Yugoslavia-wide television station Yutel and carried the name Yutel za Mir (Yutel for Peace). Yutel for Peace was the culmination of earlier peace protests in Yugoslavia uniting anti-war activists from all over the country with Yugoslavia’s most popular rock bands in a collective effort to save Yugoslavia from war and dissolution.

Din cauza prognozei meteo nefavorabile, concertul a fost mutat la Zetra în ultimul moment. O companie de taxi din Sarajevo a transportat gratuit mii de oamenii de la locația originală, care era în aer liber. Un număr fără precedent de 30.000 de oameni s-au adunat în Sala Sporturilor Zetra, iar alți 50.000
s-au strâns în jurul ei pentru a auzi spectacolul de afară. Concertul a fost organizat și transmis de postul de televiziune Yutel, care transmitea în toată Iugoslavia, și a purtat numele de Yutel za Mir (Yutel pentru Pace). Yutel pentru Pace a reprezentat apogeul anterioarelor proteste pentru pace din Iugoslavia, aducând împreună activiști anti-război și cele mai populare trupe rock din toată țara într-un efort colectiv de a salva Iugoslavia de la război și disoluție.

Limbile de lucru din cadrul proiectului Zetra sunt sârba, croata, bosniaca și germana. Pe site-ul proiectului sunt interviuri cu mai mulți oameni care au fost la concert și care vorbesc despre cum a fost acolo și despre care erau ramificațiile sale atunci:

La sfârșitul lunii iulie 2016, Deutsche Welle a publicat un interviu cu cel din spatele proiectului Zetra, jurnalistul și regizorul de film Danijel Visevic, care locuiește în Berlin. Acesta a explicat:

The “Zetra Project” is an online space where people that were at the Zetra Hall concert can meet once again. We are collecting stories from people that were actively engaged in promoting peace, who were at the concert, and have a connection to the peace movement. They can tell us their stories so that the memory of the movement remains alive. But also to remind others that back then people around the country wanted peace.

„Proiectul Zetra” reprezintă un spațiu online unde oamenii care erau la Sala Sporturilor Zetra se pot întâlni iar. Adunăm povești de la oameni care erau activi în promovarea păcii, care erau la concert, și care au legătură cu mișcarea pentru pace. Aceștia ne pot spune poveștile lor ca amintirea mișcării să rămână vie. Dar să le și amintească altora că atunci oamenii din toată țara voiau pace.

Jadranka Pejaković Hlede, o fată de 13 ani în 1991, care a strâns 11.586 de semnături pentru pace împreună cu prietenii ei din Tuzla, își împărtășește și ea amintirile:

Mojih 11.586 potpisa za mir bili su utopija i zaista je smiješno kad se sjetim s kojom vjerom sam ih skupljala, to je bio posao, danima od jutra do navečer, misija. Sjećam se točno kako je priča krenula, o čemu sam razmišljala, čak i gdje sam sjedila kad sam odlučila pokrenuti akciju. Priča je uskoro postala veća nego što sam očekivala. Ali ako ništa drugo, tih 11.586 ljudi mi je ostavilo vjeru u ljudski rod.

Cele 11.586 de semnături pentru pace erau un vis utopic, și e chiar ridicol atunci când îmi amintesc convingerea pe care o aveam când le strângeam.
Le-am adunat pentru o vreme. A fost un efort mare, zile întregi de dimineață până seara, o misiune. Îmi amintesc cum a început totul, la ce mă gândeam, chiar și unde ședeam când am decis să încep acțiunea. Povestea asta mi-a depășit curând așteptările. Măcar acești 11.586 de oameni mi-au permis să-mi păstrez credința în umanitate.

În anii următori, Pejaković Hlede a fost martora ororilor războiului din Bosnia, inclusiv la „eliberarea” localității sale natale, Prijedor, care a presupus omoruri pe străzi, vecinii săi fiind forțați să meargă în tabere de concentrare. Tatăl ei, un om care înaintea războiului a evitat armele, a cumpărat o grenadă de mână și a ascuns-o pe balconul casei familiei lor. Acesta plănuia să o folosească pentru a-și „salva” familia de la tortură, în cazul în care „eliberatorii” lunetiști de la etajul superior decideau să încerce să intre în casă și să violeze toate femeile. Mai târziu, familia a fugit de acasă, temându-se pentru viața lor.

Acum în vârstă de 38 de ani și mamă a doi copii, doamna Pejaković Hlede locuiește în Zagreb, Croația. În mărturia sa pentru proiectul Zetra, aceasta face o conexiune între suferința ei și evenimentele actuale:

Ponekad sumnjam u preostalu ljudskost, pa čak i u svoju zdravu pamet. Što bi se reklo kod nas «Tko je tu lud?». Na primjer, aktualna je izbjeglička kriza. Gledam te jadne ljude i djecu koji su cijeli život strpali u vrećicu i prelaze mora, rijeke, države, granice, bodljikave žice i koridore u potrazi za boljim životom. Da, možda se među njima sakrio i kakav kriminalac, loš čovjek, kakvog nađeš u bilo kakvoj populaciji, ali generalno sirotinja koja ne zna gdje će i kako će, ali zna da mora spasiti živu glavu, djecu, po bilo koju cijenu. Uh, poznat mi je taj osjećaj, strašno je to iskustvo, svaka sličica ti se utisne kao da si žigosan njom i ostaje zauvijek. Vidim na tim licima strahotu proživljenog i oplačem javno ili u sebi, skoro svaki prilog u medijima. I čini mi se da svi to moraju na isti način vidjeti i suosjećati.

Bila sam uvjerena da svi moji bliski prijatelji, pa čak i poznanici misle isto. A onda čuješ anti-izbjegličke, anti-ljudske, nacionalističke i sadističke komentare naoko normalnih, kulturnih ljudi s kojim si možda još jučer čavrljao o svakodnevnim temama. E tu ja vidim najveći poraz ljudskosti. Pa kako si ti, neobilježen ratom, osobnim strahotama, neugrožen, potpuno neupućen u tekovine tog naroda, uspio postati toliko “nabrijan”, samoživ i ljudogrozan. Zgrozim se što su takvi oko mene, što ih je tako puno, što im ne mogu objasniti, što će njihova djeca s mojom sjediti na nekom igralištu i razmjenjivati mišljenja. Što ako ih bude previše, što ako im povjeruju? I gdje god na svijetu zaviriš, čiji god dnevnik odgledaš, vidiš iste ljudske mržnje, patnje i opasnosti. To je zbilja zabrinjavajuće čak i za nas optimiste.

Câteodată am dubii în privința umanității care mi-a mai rămas — chiar și în privința sănătății mele mintale. Cum se spune: „Cine este nebunul aici?” Să luăm, de exemplu, actuala criză a refugiaților. Văd toți acei oameni care și-au pus toată viața într-o geantă și au trecut mări, râuri, țări, sârme ghimpate și culoare în căutarea unei vieți mai bune. Da, poate printre ei sunt ascunși niște infractori, niște oameni răi, care există în toate țările. Dar în general sunt oameni săraci care nu știu unde sau cum vor trăi. Știu doar că trebuie să-și salveze viețile și copiii cu orice preț. O, cunosc acel sentiment, este o senzație teribilă, până și cea mai mică imagine îți rămâne imprimată în minte, dacă ești etichetat ca vitele, rămânând acolo pentru totdeauna. Pe fețele lor văd ororile pe care le-au îndurat și plâng pentru ei tare sau în tăcere de fiecare dată când mă uit la reportaje media despre ei. Și cred că toată lumea ar trebui să-i vadă și să empatizeze cu ei în același mod.

Sunt convinsă că toți prietenii mei apropiați și toate cunoștințele mele gândesc la fel. Iar când aud comentarii naționaliste și sadice împotriva refugiaților și a oamenilor făcute de persoane aparent normale, culte — aceleași persoane cu care vorbeai despre problemele zilnice ieri. Văd asta ca cea mai mare înfrângere a umanității. Cum poți tu, nefiind stigmatizat de război, de drame personale, nefiind în pericol, fiind complet neștiutor în legătură cu caracteristicile acelor oameni — cum poți deveni atât de „pornit”, egoist și mizantrop? Sunt îngrozită de astfel de oameni din jurul meu, pentru că sunt atât de mulți, pentru că nu le pot explica nimic, pentru că copiii lor vor sta cu ai mei la un loc de joacă schimbând opinii. Dacă sunt prea mulți? Dacă copiii mei îi cred? Oriunde te uiți în lume, indiferent unde te uiți la știrile de seara, este aceeași ură față de oameni, aceeași suferință și același pericol. Asta ne îngrijorează foarte mult pe mine și pe oamenii care sunt optimiști ca mine.