Nasrin Bassiri. Foto de Yana Kaziulia (folosită cu permisiune).

Acest articol face parte dintr-o serie numită „Portrete din exil”, în care sunt analizate experiențele iranienelor din diaspora în drumul lor spre libertate și care evidențiază reziliența acestora. Acesta reprezintă o comemorare a morții tragice a lui Mahsa Jina Amini, o kurdă care a fost ucisă la 22 de ani de poliția moralității pentru că nu și-a acoperit complet părul. Acest incident a dus la proteste pe scară largă în Iran, proteste care mai continuă și azi, în ciuda opresiunii tot mai mari a guvernului.

Când dinastia Pahlavi s-a prăbușit în 1979, Nasrin Bassari, care atunci avea 33 de ani, se număra printre iranienii care s-au întors repede în țara lor.

Ca activistă politică cu o carieră de stânga, aceasta a zburat cu entuziasm înapoi în țară, dorind să trăiască liber, din moment ce conducerea lui Shah luase sfârșit.

Ar fi ajuns chiar înaintea primului lider al revoluției islamice, și anume Ruhollah Khomeini, „dacă ar fi găsit bilete”. Dar a ajuns cu două zile mai târziu, își amintește ea.

Întoarcerea sa nu s-a dovedit a fi conform dorințelor și așteptărilor ei. Când Khomeini s-a întors la Teheran din Paris în luna februarie a acelui ani, clerul era în procesul de preluare a puterii, iar oportunitățile erau restrânse pentru cei care nu se conformau autorității acestuia.

Nasrin are un doctorat în științe politice de la Universitatea din Graz, Austria, și a locuit în Berlin, înainte de Revoluția iraniană. Aceasta a predat la facultatea de științe economice de acolo.

„Credeam că era imposibil ca extremiști religioși să vină la putere. Credeam că în Iran erau multe femei active și educate și părea improbabil ca extremiștii să poată obține controlul”, își amintește ea. „Subestimasem structura religioasă și puterea moscheilor, care servea drept bază pentru aceasta. Subestimasem potențialul de violență al acesteia”, adaugă Bassari, spunându-și povestea vieții, în timp ce eram în apartamentul său din Berlin, al cărei ușă se deschidea spre o grădină înconjurată de plopi și de tufișuri cu flori.

Natura violentă a noului regim a devenit evidentă odată cu execuțiile în masă a mai multor oponenți politici, în principal de stânga, aflați în închisori în anii 1980. Această violență sa extins dincolo de granițele Iranului, luând în vizor dizidenți din străinătate. Printre aceștia s-au numărat și patru activiști politici kurzi împușcați în 1992 într-un restaurant din Wilmersdorf, Berlin, unul dintre ei fiind prieten cu Nasrin.

Evadarea din Iran și întoarcerea la activism în Berlin

La patru ani și nouă luni de la venirea sa în Iran, perioadă în care a predat la Universitatea din Teheran, a fost cofondatoare a Uniunii Naționale a Femeilor și a trăit ascunzându-se vreme de doi ani, Bassiri a fost forțată să fugă din țară.

Din cauză că Universitatea din Teheran se confrunta cu cele mai negre zile ale sale, închizându-se ca urmare a „Revoluției Culturale” a noului regim, acesta a fugit în Turcia. Cu ajutorul unui ghid local — numit adesea în mod eronat „traficant” — aceasta a trecut granița pe jos.

Bassiri a ajuns în Berlin ca solicitantă de azil politic în decembrie 1983, și așa a început viața ei în exil. Își amintește că se simțea rău atunci când vedea autobuzul care aștepta să transfere pasagerii la aeroportul orașului, pentru că simboliza realitatea întoarcerii sale. Își riscase viața să scape din Iran, dar cu toate acestea descoperea că era nefericită să fie înapoi în Germania. În ciuda constrângerilor financiare, și-a reluat activismul politic, care era acum îndreptat spre conducerea clericală de la Teheran.

Pentru că locuia în Berlinul de Vest, capitala Germaniei de Vest de atunci, Bassiri a făcut parte dintr-o comunitate care oferea refugiu multor dizidenți politici iranieni în anii 1980. Aceștia intrau inițial prin Berlinul de Est, înainte să meargă spre un loc sigur în Berlinul de Vest. Valorificându-și cunoștințele avansate de germană, Bassiri a ajutat mulți refugiați iranieni, care veneau în valuri mari, cu problemele lor de zi cu zi.

Aceasta a devenit membră a Consiliului pentru refugiați de la Berlin, singurul de acest fel din Germania de atunci, și a jucat un rol esențial în înființarea Centrului pentru Refugiați Politici Iranieni, care continuă să funcționeze în districtul Neukölln din Berlin. Din 1984 până la sfârșitul lui 2023, 215.451 de iranieni au cerut azil în Germania, potrivit centrului.

Bassiri a fost o figură importantă în formarea mai multor grupuri iraniene active, inclusiv grupuri de femei și de presă, elaborând și dirijând programul în persană de la Radio Multikulti a RBB (Rundfunk Berlin-Brandenburg) pentru iranienii care locuiau în Berlin. Aceasta a adus contribuții și la alte agenții de presă, a scris pe un blog și este autoarea unei cărți best-seller care aduce lămuriri asupra situației din Iran.

După mai multe decenii de contribuții la instituționalizarea societății civile iraniene aflate în exil la Berlin, primind atât laude cât și critici în acest timp, Bassiri s-a pensionat din rolul său profesional de ofițer de egalitate de la Facultatea de Arte din Berlin în 2019. Dar a rămas activă ca jurnalistă, scriind pentru mass-media germană. În ultimii ani, a fost și membră a revistei online Iran Journal, care oferă informații în germană despre evenimentele din Iran.

Găsirea unui loc pe care să-l numească „acasă” printre iranieni

„Din punct de vedere practic, Berlinul este casa mea”, îmi spune Bassari. Am un apartament aici și sarcini administrative. Dar din punct de vedere emoțional, Berlinul nu este acasă. Nu a fost niciodată. Mi-am petrecut majoritatea timpului cu iranieni. Există aspecte ale culturii și comunității iraniene pe care le prefer”, explică ea.

Pentru Bassiri, mișcarea revoluționară din Iran numită Zan, Zendegi, Azadi (Femeie, Viață, Libertate), care continuă și în ziua de azi prin rezistența de zi cu zi a iranienelor din țară, este diferită de mișcările precedente la care ea a fost martoră. „Până și mulți dintre bărbații cei mai de rând au observat-o și au susținut femeile”, explică ea. „Acestea consideră că nu ar trebui să mai lase discriminarea de gen împotriva femeilor să le definească. Atunci când tinerele protestau, dându-și viața pentru libertate, chiar și un concept precum curajul, care fusese considerat atât de mult timp ca fiind ceva bărbătesc, nu mai era o problemă a bărbaților”, adaugă ea.

„Puterea venea mereu de pe țeava unui pistol. De data aceasta, puterea iranienelor a venit din pasiunea lor pentru libertate, în timp ce își ardeau baticurile, dansau sau cântau pe străzile din orașele iraniene, iar acest lucru va fi de neoprit”, afirmă Nasrin Bassari. Femeia de 79 de ani nu se consideră o persoană optimistă, dar pentru ea, revolta din 2022 este ceva ireversibil.