Scriitorul brazilian Paulo Coehlo. Imagine realizată de nrkbeta pe Flickr (CC BY-SA 2.0)

Într-o zi de mai din 1974, în Rio de Janeiro, i s-a spart apartamentul lui Paulo Coehlo, pe vremea aceea un jurnalist și coautor a unor melodii rock'n roll, alături de Raul Seixas. El a fost inițial ridicat și interogat de DOPS – Departamentul de Ordine Politică și Socială. Când credea că a fost eliberat, a fost ridicat de către altă organizație, DOI-COAI – Departamentul de Operațiuni Informaționale – Centrul Intern de Operațiuni de Apărare, un organ ce aparține de armata braziliană și care face parte din aparatul de represiune din timpul dictaturii militare, ce a dominat Brazilia din 1964 până în 1985.

Anul aceasta pe 21 iulie, Coehlo și-a împărtășit experiența pe contul său personal de X (Twitter). Potrivit unui raport realizat de Comisia Națională pentru Adevăr (CNA), documentele armatei nu menționează durata pentru care a fost reținut scriitorul, dar citează biografia lui Coehlo, scrisă de Fernando Morais, care menționează că acesta a fost ridicat în zorii zilei de 28 mai, și că probabil s-a întors acasă pe 31 mai.

Coehlo este autorul cu cele mai multe cărți traduse și vândute în lume, iar Alchimistul și alte opere de ale sale s-au vândut în peste 350 de milioane de exemplare în întreaga lume.

Pe conturile sale de socializare, el își postează deseori opiniile de natură politică și se arată critic față de fostul președinte și militar Jair Bolsonaro (Partidul Liberal, PL), care a fost de asemenea cunoscut pentru susținerea moștenirii dictaturii și pentru celebrarea torționarilor.

Comisia pentru Adevăr, care a publicat un raport final în 2014, a enumerat 377 de persoane vinovate de încălcarea drepturilor omului în Brazilia și 434 de persoane decedate sau date dispărute de către stat. Nedreptățile suferite de Coehlo sunt menționate în cel de-al doilea volum al acestui raport.

Tot potrivit comisiei, Coehlo a fost reținut într-o celulă numită „frigiderul”, unde prizonierul este forțat să stea dezbrăcat la temperaturi mai scăzute.

Partenera sa de atunci, artista Adalgisa Rios, care s-a ocupat de designul albumului lui Seixas numit Krig-Há, Bandolo!, a fost de asemenea arestată atunci. Rios, a fost considerată drept militantă a Partidului Comunist din Brazilia (PCB) și a organizației de stânga Acțiunea Populară (Ação Popular — AP) și drept cineva care a participat la proteste precum Marșul celor o sută de mii de oameni, organizat împotriva dictaturii în iunie 1968 și la altul, în urma căruia și-a pierdut viața un student de 18 ani, Edson Luís, conform declarațiilor comisiei.

Coehlo nu o menționează pe Rios în acest text recent distribuit pe rețelele de socializare.

1974: A group of armed men breaks into my apartment. They start going through drawers and cabinets — but I don’t know what they’re looking for, I’m just a rock songwriter. One of them, more gentle, asks that I accompany them “just to clarify some things.”
The neighbor sees…

— Paulo Coelho (@paulocoelho) July 21, 2024

1974: Un grup de oameni înarmați mi-a spart apartamentul. Încep să caute prin sertare și dulapuri – dar nu știu ce caută, sunt un simplu compozitor de muzică rock. Unul dintre ei, mai drăguț, îmi cere să îi însoțesc „doar ca să clarificăm anumite lucruri”.
Vecinul vede…

— Paulo Coelho (@paulocoelho) July 21, 2024

Coehlo spune că vecinul său a fost cel care i-a avertizat familia după ce acesta a fost ridicat din apartamentul lui. „Toată lumea știa ce se întâmpla în Brazilia în acel moment, chiar dacă ziarele nu scriau despre acest lucru.”

Cu câțiva ani înainte, regimul militar a instituit Actul Instituțional Numărul 5 —AI-5, așa cum era cunoscut — actul care a suspendat drepturile cetățenilor, fiind începutul celor mai represivi ani ai dictaturii, timp în care au fost arestați și torturați cei care erau critici regimului. În 1972, regimul a început să opereze cu scopul de a distruge Araguaia Guerilla, o încercare a Partidului Comunist din Brazilia (PCB) de a crea o mișcare armată rurală împotriva dictaturii. Zeci de oameni au fost torturați, executați și peste 50 sunt încă dați dispăruți.

I fall into a kind of catatonic state: I don’t feel afraid, I don’t feel anything. I know the stories of others who have disappeared; I will disappear, and the last thing I will see is a hotel. The man picks me up, puts me on the floor of his car and tells me to put on a hood. The car drives around for maybe half an hour. They must be choosing a place to execute me — but I still don’t feel anything, I’ve accepted my destiny.

I’m dragged out and beaten as I’m pushed down what appears to be a corridor. I scream, but I know no one is listening, because they are also screaming. You're fighting against your country. You're going to die slowly, but you're going to suffer a lot first. Paradoxically, my instinct for survival begins to kick in little by little.

Intru într-un fel de stare catatonică: nu mi-e teamă, nu simt nimic. Cunosc poveștile altora care au dispărut; voi dispărea, iar ultimul lucru pe care îl văd este un hotel. Un bărbat mă ridică, mă așază pe podeaua mașinii sale și îmi spune să îmi pun o cagulă pe cap. Se plimbă cu mașina în jur de jumătate de oră. Este posibil să aleagă un loc în care să mă ucidă – dar nici așa nu simt nimic, mi-am acceptat destinul.

Sunt bătut în timp ce mă târăsc pe ceva ce pare a fi un coridor. Țip, dar știu că nu mă ascultă nimeni, deoarece și ei țipă la rândul lor. Lupți împotriva țării tale. Vei muri încet, dar întâi vei suferi mult. În mod paradoxal, instinctul meu de supraviețuire începe să apară încetul cu încetul.

Coehlo își amintește că a fost dezbrăcat, că i s-a pus o cagulă pe cap, că a fost bătut, că a avut „o mașinărie cu electrozi care era atașată ulterior pe părțile sale intime” și că i s-au pus întrebări despre oameni de care nu auzise niciodată. El spune că s-a oferit să semneze și să facă orice fel de confesiune pe care și-o doreau torționarii, dar a fost ignorat, și sesiunile de tortură au continuat.

I’m taken to a small room, painted completely black, with a very strong air-conditioner. They turn off the light. Only darkness, cold and a siren that plays incessantly. I begin to go mad. I have visions of horses. I knock on the door of the “fridge” (I found out later that was what they called it), but no one opens it. I faint. I wake up and faint again and again, and at one point I think: better to get beaten than to stay in here.

Sunt dus într-o cameră mică, vopsită în totalitate în negru, cu un sistem de aer condiționat foarte puternic. Ei sting lumina. Doar întuneric, frig și o sirenă care sună fără încetare. Încep să înnebunesc. Am vedenii cu cai. Bat la ușa „frigiderului” (am descoperit ulterior că așa o numeau ei), dar nimeni nu o deschide. Leșin. Mă trezesc și leșin din nou și din nou, iar la un moment dat mă gândesc: mai bine să fiu bătut decât să stau aici.

După ce a fost eliberat, Coelho spune că prietenii și cunoștințele sale nu i-au răspuns la telefon, din moment ce era „riscant să fii văzut cu un fost prizonier”. „Poate că am părăsit închisoarea, dar am rămas cu mintea acolo”, scrie el. S-a angajat mai târziu, mulțumită muzicianului Roberto Menescal și a jurnalistei Hildegard Angel —fratele ei, Stuart Angel Jones, a fost ucis de către dictatură și a fost dat dispărut de către stat, regimul fiind de asemenea suspectat de implicarea în accidentul de mașină care i-a ucis mama, designerul de modă Zuzu Angel.

Coehlo nu a explicat ce anume l-a determinat să-și spună povestea acum, dar spune că:

Decades later, the archives of the dictatorship are made public, and my biographer Fernando Morais gets all the material. I ask why I was arrested: an informant accused you, he says. Do you want to know who ? I don’t. It won’t change the past.

Câteva decenii mai târziu, arhivele dictaturii au fost făcute publice, iar biograful meu, Fernando Morais pune mâna pe tot materialul. Am întrebat de ce am fost arestat. Pentru că un informator te-a acuzat, îmi spune el. Vrei să știi cine? Nu vreau. Nu va schimba trecutul.

Cu toate acestea, amintirea trecutului încă pare ceva greu de realizat pentru brazilieni. În 2024, evenimentele care marcau 60 de ani de la lovitura militară care a reprezentat începutul a două decenii de conducere militară au fost suspendate sau anulate de către guvernul federal. Chiar și cu Luiz Inácio Lula da Silva în calitate de președinte, care el însuși a fost arestat de către regimul care l-a considerat drept un lider important de sindicat în 1980, comemorarea evenimentelor și aplicarea de pedepse pentru infracțiunile comise sunt două lucruri complicate pentru Brazilia.

Există povești care contestă cât de represivă a fost dictatura militară din Brazilia în comparație cu numărul de morți și dispăruți din țările vecine, precum Argentina, Uruguay și Chile, cam în aceeași perioadă. Și povești de natură militară și conservatoare care încă celebrează falsa premisă conform căreia lovitura de stat, împreună cu președintele João Goulart, au salvat țara din calea unui regim comunist.

În 1979, în Brazilia s-a adoptat Legea Amnistiei, aprobată de ultimul președinte al dictaturii militare, João Baptista Figueiredo, care a extins dreptul la amnistie și grațiere a prizonierilor politici, a militarilor și a ofițerilor de stat care au fost direct implicați în crimele împotriva umanității. Legea nu a fost niciodată revizuită, iar Brazilia nu a pedepsit niciodată torționarii din acea perioadă.

În 2011, a fost înființată Comisia Națională pentru Adevăr, în timp ce se afla la putere Dilma Rousseff, care a fost implicată personal în lupta armată de gherilă împotriva dictaturii, arestată și torturată. Raportul comisiei a fost lansat în 2024, după o perioadă de audieri publice în întreaga țară — existând de asemenea și comisii locale — acesta incluzând și 29 de recomandări pentru despăgubiri. Militarii s-au arătat mereu reticenți la această inițiativă.

Pe 4 iulie, Lula a anunțat reînființarea Comisiei pentru Crimele și Disparițiile de Natură Politică, care fusese dizolvată de către guvernul lui Bolsonaro în 2022.