Liba Taylor în propria ei casă. Fotografie realizată de Elmira Lyapina, folosită cu permisiune.

Global Voices a intervievat-o pe Liba Taylor, o fotografă născută în Republica Cehă, renumită pentru vasta sa muncă de documentare a eforturilor umanitare din întreaga lume. De la părăsirea țării sale natale în 1968 din cauza invaziei Cehoslovaciei, aceasta s-a specializat în surprinderea vieții femeilor și copiilor aflați în condiții precare din toată Africa, Asia, și America Latină. A lucrat cu organizații precum UNICEF (Fondul Națiunilor Unite pentru Copii), UNHCR (Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite), și Salvați Copiii pentru a sublinia reziliența și puterea persoanelor fotografiate de ea, cu scopul de a sensibiliza și aduce sprijin pentru cauzele umanitare. În prezent, aceasta predă un curs de fotografie digitală la Universitatea New York din Praga.

Intervievată de Global Voices, aceasta își descrie călătoria ca fotografă, persoană exilată și ca femeie în lunga sa carieră:

I expect the students to understand that pictures have stories. I'm a documentary photographer. I like the fact that you can tell stories with photography. My scene is to go somewhere, be with the people, and document their everyday lives, problems, and happiness.

Mă aștept ca studenții să înțeleagă faptul că pozele au în spatele lor povești. Sunt o fotografă în stil documentar. Îmi place faptul că poți spune povești prin intermediul artei fotografice. Ador să plec undeva, să fiu alături de oameni și să le documentez problemele și bucuriile, viața lor de zi cu zi.

Taylor a fost inspirată de fotografi remarcabili precum Steve McCurry din Statele Unite, brazilianul Sebastião Salgado, și ceho-francezul Josef Koudelka pentru abordările lor unice în documentarea refugiaților și a conflictelor, cât și de stilul artistic al fotografului documetarist ceh, Antonín Kratochvíl. În raport cu aceștia, Taylor își descrie stilul de fotografie ca fiind unul direct și aproape comercial.

Calitățile necesare pentru a fi un fotograf în stil documentar

Taylor a folosit diverse metode de abordare pentru a realiza fotografii unor persoane sau grupuri pentru ONG-uri sau pentru ONU, acestea fiind atât spontane, cât și planificate, dinamice, din mașină, sau statice. Pentru copiii pe care i-a fotografiat, era un proces distractiv, deoarece „diavolul bălai cu aparatul” aducea ceva diferit în acea rutină plictisitoare a vieții de la sat.

Copii cărând apă în Ghana. Fotografie realizată de Liba Taylor, folosită cu permisiune.

Motivul pentru care persoanele din pozele ei par blânde, calde, prietenoase, și chiar optimiste în ciuda circumstanțelor dificile prin care trec, se datorează faptului că Taylor pune accent pe importanța de a-i face să se simtă confortabil.

O fată din Sierra Leone, a cărei mână a fost amputată. Fotografie realizată de Liba Taylor, folosită cu permisiune.

When you can’t communicate with language, you mime. You become a pantomime artist. People are generally friendly, even in post-war situations, as in Zimbabwe, when they had terrorist attacks all the time, people were friendly, open, and smiling. Or Indigenous people in Mexico, in survival conditions, old women with huge bags walking somewhere high in the mountains, disappearing from the eye, still very friendly.

Atunci când nu poți comunica folosind limba, mimezi. Devii un artist de pantomimă. Oamenii sunt în general prietenoși, chiar și în situații apărute în urma războiului, ca în Zimbabwe, unde au avut mereu loc atacuri teroriste, oamenii erau prietenoși, deschiși și zâmbeau. Sau indigenii din Mexic, în condiții de supraviețuire, femeile în vârstă cu genți mari care mergeau undeva în munți la înălțime, dispărând din câmpul vizual, erau foarte prietenoși.

Uneori, pentru a obține o fotografie bună, era de ajuns să fac trei până la cinci încercări, iar alte ori, cea mai bună era obținută chiar din prima încercare. O astfel de poză norocoasă, realizată în Kenya, este și preferata lui Taylor.

One from my first trip to Africa, in Samburu land. I took a picture of a kid standing in front of his house. It was amazing. But the film rewound after the last picture. Someone in London stole all my negatives, but I had one print, and this picture even won first prize.

Iată o fotografie din prima mea călătorie în Africa, în regiunea Samburu. Am făcut o fotografie unui copil care stătea în fața casei sale. A fost grozavă. Dar filmul s-a derulat înapoi după ultima poză. Cineva din Londra mi-a furat toate negativele, dar am avut una imprimată, iar această fotografie a câștigat și premiul întâi.

Una dintre primele fotografii ale lui Taylor, de asemenea favorita acesteia, în propriile mâini. Fotografie realizată în prima sa misiune în Africa pentru ActionAid UK, în 1981. „Negativele au fost furate, dar din fericire aveam câteva imprimate, iar datorită aceleia am câștigat un premiu în competiția Face to the World din Regatul Unit,” a spus aceasta. Fotografie realizată de Elmira Lyapina, folosită cu permisiune.

Taylor descrie metoda sa de abordare în realizarea fotografiilor pentru ONU și alte ONG-uri.

I have this instinct, but you also must concentrate a lot. It’s not that you lift your camera and click. I used to go with a writer occasionally, but I preferred going off on my own to concentrate on taking pictures. Most of these people were very poor and couldn’t speak English, so someone local usually helped. Often, the best picture is a moment in between posing and doing whatever they were doing. It’s unpredictable, and I have no control over it. There have been situations when I was shooting for UNHCR: refugees, people on the run, people who have settled in another country, they were remaking their life all over again. I've been to the lakes after the Rwanda massacres. You stand there and think, what the hell is going on? This is really, it's almost biblical, the exodus from a country. People coming on boats, being carried because they are too weak, old people and kids crying, and everybody is dirty and hungry. And, the world needs to see what desperate state they are in, to help. Because it's money from donors. It is emotional and difficult.

Am acest instinct, dar este nevoie și de multă concentrare. Nu doar ridici aparatul și faci poză. Obișnuiam să merg ocazional împreună cu un scriitor, dar am preferat să merg pe cont propriu pentru a mă concentra pe realizarea fotografiilor. Majoritatea acestor oameni erau extrem de săraci și știau limba engleză, astfel că de obicei, un localnic venea în ajutor. Adesea, cea mai bună fotografie este un moment apărut între fotografiere și continuarea lucrului de care oamenii se ocupau înainte ca eu să fac poza. Este imprevizibil, iar eu nu am control asupra acestuia. Au existat situații când am realizat fotografii pentru UNHCR: refugiați, fugari, persoane care s-au stabilit în altă țară, persoane care își refăceau viața complet, luând-o de la zero. Am fost la lacuri în urma genocidului din Rwanda. Stai acolo și te gândești ce naiba se întâmplă? Exodul dintr-o țară este ceva aproape biblic. Oameni venind în bărci, oameni cărați pe brațe deoarece sunt prea slăbiți, persoane în vârstă și copii plângând, toată lumea murdară și înfometată. Iar lumea trebuie să vadă în ce stare disperată se află aceștia, pentru a-i ajuta. Deoarece asta înseamnă bani din partea donatorilor. Este un lucru emoționant și dificil.

Taylor a observat faptul că a servi drept vocea celor care au nevoie să fie auziți este important deoarece oamenii din Occident evită adesea să se confrunte cu sărăcia. În ceea ce privește veșnica întrebare, dacă aceasta a intervenit sau nu:

Aid workers come before us. It's their job; they know how to deal with it and speak the local language. If I saw someone collapsing, I’d call for help but wouldn’t move them myself because I'm not medically trained. I remember in Congo, after the Rwanda massacres, a photographer said he couldn't take pictures because he was so shocked. But we’re there to take pictures. Other people come to feed them and provide medical help.

Asistenții umanitari au prioritate. Este responsabilitatea lor; aceștia știu cum să procedeze în astfel de situații și să comunice în limba locală. Dacă vedeam pe cineva leșinând, chemam ajutor, dar nu mișcam eu însămi persoanele deoarece nu sunt pregătită din punct de vedere medical. Îmi amintesc de un moment din Congo, în urma genocidului din Rwanda, când un fotograf mi-a mărturisit faptul că nu putea realiza fotografii din cauză că era în stare de șoc. Dar noi ne aflăm acolo pentru a realiza fotografii. Alte persoane se ocupă de oferirea hrănii și ajutorului medical pentru aceștia.

În același timp, aceasta consideră că un fotograf trebuie să aibă compasiune și sensibilitate față de oameni, în timp ce își gestionează propriile răspunsuri emoționale.

De la exil la excelență 

Fotografie realizată de Liba Taylor, în Sierra Leone, folosită cu permisune.

În 1968, în mijlocul creșterii tensiunilor politice și sosirii forțelor sovietice, Liba Taylor, pe atunci în vârstă de 18 ani, a decis să părăsească Cehoslovacia. Cu sprijinul tatălui său, aceasta a mers cu autostopul de la granița austriacă spre Regatul Unit, în căutarea libertății. Odată ajunsă acolo, în ciuda abilităților sale slabe de comunicare în limba engleză, a urmat cursuri universitare, a călătorit în Mexic și și-a descoperit pasiunea pentru fotografie.

David Hurn from Magnum asked, at some opening exhibition in Bristol, whether all Czechs are photographers, as he was a great friend of Joseph Koudelka, and invited me to join his school of documentary photography in Newport in Wales that he just set up, and where were about 10 people overall… Five years of university education and I ended up being unemployed photographer, because I had to go freelance [laughing]. And, there was no interest in photographers, except for newspapers, but they used to have their own ones.

David Hurn, din cadrul agenției Magnum, a întrebat la un moment dat la deschiderea unei expoziții în Bristol, dacă toți cehii sunt fotografi, deoarece era un prieten apropiat de-al lui Joseph Koudelka, și m-a invitat să mă alătur școlii sale de fotografie în stil documentar din Newport din Țara Galilor pe care tocmai o înființase, și unde erau cam 10 persoane în total… Cinci ani de studii universitare și am ajuns să fiu un fotograf șomer, pentru că a fost necesar să lucrez ca liber-profesionist [spune râzând]. În plus, nu exista niciun interes pentru fotografi, exceptând ziarele, care totuși aveau de obiecei proprii lor fotografi.

Cu toate acestea, după ce și-a dovedit abilitățile lucrând pentru diferite ONG-uri din Regatul Unit, aceasta a fost invitată de agențiile ONU, incluzând UNHCR și UNICEF, să surprindă fotografii convingătoare pentru propriile campanii. Amintindu-și de această călătorie, Liba menționează faptul că ea însăși, ca cehă exilată în Marea Britanie, a fost de fapt refugiată, dar cu un statut oficial diferit și cu condiții mult mai bune față de cele pe care aceasta le-a surprins.

Refugiată liberiană din tabăra de refugiați Tobanda, din Kenema, Sierra Leone. Fotografie realizată de Liba Taylor, folosită cu permisiune.

Întrebată despre cum a fost percepută ea de către oamenii pe care i-a fotografiat, aceasta a spus:

I was white because of the reactions. For kids, sometimes I was the first white person they ever saw. Older ones found it hilarious. Little kids would scream, thinking I was the white devil because they'd never seen anyone white.

Eram palidă din cauza reacțiilor. Pentru copii, în unele cazuri, eram prima persoană albă pe care o văzuseră vreodată. Cei mai mari găseau acest lucru amuzant. Copiii mici țipau, crezând că sunt „diavolul alb” deoarece nu mai văzuseră persoane albe.

Taylor a observat oameni în cele mai rele stări, în timpul momentelor de răscruce, pline de suferință, imposibil de imaginat și moarte. Aceasta pune accentul pe nevoia de compasiune și conștientizare a problemelor globale, comparând înțelegerea Regatului Unit a istoriei colonizării cu frica și xenofobia pe care le-a întâlnit în societățile postcomuniste. Ea consideră că este nevoie de timp pentru ca astfel de societăți să evolueze și să devină mai deschise și mai tolerante.

Taylor a explicat faptul că aceasta s-a întors în Republica Cehă din cauza schimbărilor ivite în industria fotografică odată cu apariția aparatelor de fotografiat digitale, ajungând la o vârstă când majoritatea prietenilor ei fie au decedat, fie s-au pensionat și datorită dragostei sale față de patrie. Când aceasta s-a întors definitiv, a avut parte chiar și de șocuri culturale, deoarece multe persoane de origine cehă nu i-au înțeles pe deplin munca, având expunere limitată în ceea ce privește lumea, în afara vacanțelor.

You realize that the kind of 40 years of communism here just created a certain type of person. It just takes a long time for society to change, develop, and go on into a different world.

Realizezi în ce mod cei 40 de ani de comunism de aici au creat o anumită tipologie de persoană. Este nevoie doar de mult timp pentru ca o societate să se schimbe, să evolueze și să progreseze într-o lume diferită.

Despre puterea femeilor

Împărtășind povești din propria ei viață aventuroasă, Taylor a menționat călătoria cu un avion de tip cargo spre Somalia și Somaliland pentru UNICEF, devenind martoră a efectelor devastatoare pe care le are războiul, dar găsind chiar și acolo femei puternice.

Somalis are beautiful people with fantastic faces. After the war, I went back to Somaliland several times and met with amazing Edna Adan. She worked in Europe, with WHO, has fantastic English, with a perfect British accent. After the war she went back to Somaliland, which was destroyed, people had nothing to eat, and they were dying, so she decided to invest all her savings into a hospital. She built a huge maternity hospital, only for mothers with babies, and it served to help others in need. Edna traveled the world and she spent her life exchanging contacts, requesting sponsorships for this hospital. She is one of the most incredible people in the world, always active and eloquent, but never selling anything, just telling the stories of people. Very touching. She asked for medicines and received them, and they were hard to get, as anything else.

Somalezii sunt persoane frumoase cu trăsături faciale extraordinare. În urma războiului, m-am întors în Somaliland de câteva ori și m-am întâlnit cu minunata Edna Adan. Aceasta a lucrat în Europa împreună cu OMS (Organizația Mondială a Sănătății), vorbește o engleză impecabilă, cu un accent britanic perfect. După război, aceasta s-a întors în Somaliland, care fusese distrus, unde oamenii nu aveau ce să mănânce, unde aceștia erau pe moarte, așa că ea a decis să-și investească toate economiile într-un spital. A construit o maternitate uriașă, doar pentru mamele cu bebeluși, ceea ce a fost de ajutor celor aflați în nevoie. Edna a călătorit prin lume și și-a petrecut viața creându-și relații, cerând sponsorizări pentru acest spital. Este una dintre cele mai extraordinare persoane din lume, mereu activă și elocventă, dar niciodată nu vinde ceva, ci doar spune poveștile oamenilor. Foarte emoționant. Aceasta a cerut medicamente pe care le-a și primit, deși acestea erau dificil de procurat, ca orice altceva.

Nou-născut la spitalul Edna din Hargeisa, Somaliland. Fotografie realizată de Liba Taylor, folosită cu permisiune.

Întrebată dacă vede o putere specială la femeile din societățile postbelice, întrucât femeile și copiii reprezintă adesea modelele pentru fotografiile ei, Taylor a spus:

The power of women, yes, since I worked [always freelance] for aid agencies and UN, they focused mainly on women. The women did most of the work while the men sat around drinking the local brew.

People often ask me about another powerful woman Angelina Jolie, whom I met in some of my missions. Angelina was amazing — young, modest, and genuinely interested in people. She would sit with locals for hours under the tree and ask questions. She raised a lot of charity support.

Da, puterea femeilor există. Din moment ce am lucrat [mereu ca liber-profesionist] pentru agenții umanitare și ONU, acestea s-au concentrat în mare parte pe femei. Femeile se ocupau de majoritatea treburilor în timp ce bărbații tăiau frunză la câini și beau bere locală.

Oamenii mă întreabă frecvent despre o altă femeie puternică, Angelina Jolie, pe care am întâlnit-o în unele dintre misiunile mele. Angelina a fost uimitoare — tânără, modestă, și interesată cu adevărat de oameni. Obișnuia să stea cu localnicii ore în șir sub un copac și să pună întrebări. Aceasta a strâns foarte multe fonduri pentru caritate.

Angelina Jolie împreună cu tineri din Sierra Leone. Fotografie realizată de Liba Taylor, folosită cu permisiune.

Taylor concluzionează:

Things have changed quite a lot, and now it seems more complicated, the visuals are often misused. I remember people claiming: “You come here, take pictures, and leave, and people who see these pictures think we live in a poor existence, but nobody comes and helps us.” It is a slogan “You help yourself; we help you to help yourselves.” And you should know, that these people are not just sitting and waiting for aid, but in some circumstances, when there’s no condition to survive, they don’t have another choice. They will die if they are not helped. We are the ones, who share responsibility, including for climate change.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult, și par mult mai complicate, imaginile fiind adesea folosite greșit. Îmi amintesc de oameni spunând: „Vii aici, faci poze și pleci, iar oamenii care văd aceste poze cred că ducem o viață mizeră, dar nimeni nu vine să ne ajute.” Este un slogan: „Te ajuți pe tine; noi vă ajutăm să vă ajutați pe voi înșivă”. Și ar trebui să știi că acești oameni nu doar stau și așteaptă ajutor, dar în anumite circumstanțe, atunci când nu există condiții de supraviețuire, nu au altă opțiune. Aceștia vor muri dacă nu sunt ajutați. Noi suntem cei care au această responsabilitate, incluzând încălzirea globală.

Mamă împreună cu copilul ei în Cheperoni, Ghana. Fotografie realizată de Liba Taylor, folosită cu permisiune.

Fotografiile realizate de Liba Taylor reprezintă mult mai mult decât munca ei, misiunile ei, amintirile ei sau momente surprinse din viața ei, acestea sunt poveștile oamenilor, ale peisajelor și chiar ale orașelor care au încetat să mai existe.