Viktor și Nadia împreună cu nepoata Alina în casa lor din Hirnyk, regiunea Donețk. Foto de Ryan Carter, folosită cu permisiune.

Sirene, bombardamente, lacrimi, distrugere – acestea sunt realitățile unei zile obișnuite pe linia frontului din estul Ucrainei. Regiunea Donețk, din care mai mult de jumătate este în prezent ocupată de Rusia, este bombardată  de aproape 1500-2500 de ori pe zi. O mare parte dintre aceste bombardamente vizează blocuri rezidențiale și infrastructura critică, cum ar fi furnizarea de apă și electricitate.

Totuși, pentru mulți oameni, părăsirea propriei case nu reprezintă o opțiune. În timp ce mulți nu pleacă din necesitate pentru că, spre exemplu, nu au unde să se ducă, alții iau decizia conștientă de a rămâne, deși ar avea posibilitatea de a se muta într-o zonă mai sigură, de cele mai multe ori mai aproape de familiile lor.  

O poză de familie, pusă la dispoziție de Viktor și Nadia.

Viktor și Nadia sunt doar un exemplu în acest sens. După ce s-au cunoscut în Hirnyk, în regiunea Donețk, au decis să își petreacă viața, să se stabilească și să întemeieze o familie acolo. Viktor lucra în industria cărbunelui, așa cum fac mulți în Donbas, iar Nadia lucra din când în când ca vânzătoare, dar în cea mai mare parte a timpului a rămas o mamă casnică pentru a îngriji cei doi copii ai lor. Pentru ei, ideea de a-și lăsa casa și de a se muta nu este o opțiune, și nu au luat-o niciodată în considerare, în ciuda greutăților de a locui la doar 12 kilometri distanță de linia frontului. 

A rămâne în ciuda dorinței familiei 

Bineînțeles, familiile lui Viktor și Nadia inițial i-au încurajat să părăsească regiunea. Când a început invazia cea mai recentă, nepoata lor, care are o fundație umanitară în Dnipro, le-a sugerat bunicilor să se mute temporar în adăpostul fundației pentru persoanele strămutate intern, ca apoi să le închirieze o locuință mai permanentă în Dnipro. Dar bunicii au refuzat propunerea ei. Alina, nepoata lor, spune: 

I decided not to push them to evacuate, as I know from life experience that it cannot lead to anything good. Many years ago, when my great-grandfather died and my great-grandmother from my father’s side was left on her own, my grandmother decided to move her closer to take care of her. A couple of weeks later, she spiraled down into heavy depression, and in a couple of months, her dementia progressed exponentially. My grandmother always regretted taking away her mother’s independence, so I would never do the same to my older family members.

Am decis să nu insist ca ei să evacueze, deoarece știu din experiența de viață că acest lucru nu poate duce la nimic bun. Cu mulți ani în urmă, când străbunicul meu a murit și străbunica din partea tatălui meu a rămas singură, bunica mea a decis să o mute mai aproape de ea ca să o îngrijească. După câteva săptămâni, străbunica a intrat într-o mare depresie, iar în câteva luni, demența ei a avansat foarte repede. Bunica mea a regretat întotdeauna că i-a luat independența mamei sale, așa că eu nu aș face niciodată același lucru cu membrii mai în vârstă ai familiei mele. 

Cu siguranță, acum Nadia și Viktor se simt mult mai singuri, deoarece le este dor să petreacă timpul cu familia și prietenii, așa cum făceau o dată. Înainte, familia lor venea la ei în vizită în fiecare sfârșit de săptămână și petreceau întreaga zi împreună în jurul mesei din grădină. Nadia a adăugat: 

I certainly understand why people are leaving. Life here is hard and lonely. Our daughter lives pretty far away, so it is hard for her to visit us often. And our son lives in Saint Petersburg with his wife, so we never see each other anymore. For us things like going to the store are becoming increasingly difficult because we are getting older and older, but not seeing our family the way we used to is more painful. I understand why people would move to be closer to their families, but our life is here, and we would not be able to live anywhere else.

Înțeleg foarte bine de ce persoanele pleacă. Viața aici este grea și singuratică. Fiica noastră locuiește destul de departe, așa că nu reușește să ne viziteze des. Iar fiul nostru locuiește în Sankt Petersburg cu soția sa, așa că nu ne mai vedem cu ei. Pentru noi, lucruri precum mersul la magazin devin din ce în ce mai dificile, pentru că devenim din ce în ce mai bătrâni, dar faptul că nu ne mai putem vedea familia așa cum obișnuiam este și mai dureros. Înțeleg de ce unii s-ar muta pentru a fi mai aproape de familiile lor, dar viața noastră este aici și nu am putea trăi în altă parte. 

„Aș prefera să mor din cauza unei rachete decât din cauza tristeții într-un alt oraș”, spune Viktor cu un zâmbet pe buze, mergând spre grădina lui. Privind copacii, florile, și legumele cultivate acasă, apare un sentiment foarte ciudat – seninătate absolută, chiar și cu sunetele îndepărtate ale focurilor de armă. Grija și atenția extraordinară pentru natură, precum pasiunea și dorința de a trăi, sunt evidente în această grădină mică, dar bine întreținută. Se pare că, pentru Viktor și Nadia, această grădină nu este doar o amintire a momentelor fericite petrecute alături de familie și prieteni, ci și o expresie a speranței și intențiilor pentru viitor.  

O poză de familie, pusă la dispoziție de Viktor și Nadia. 

Când a fost întrebat cum li s-a schimbat viața după invazia la scară largă, Viktor a răspuns repede că aceasta nu s-a schimbat. Totuși, imediat după, a menționat că nu mai poate să se uite la televiziunea ucraineană, pentru că a fost blocată și înlocuită de canalele rusești. Glumind, a spus că nu știe cum reușește să rămână sănătos în aceste circumstanțe.

Privind în jur, zona care odată era plină de familii, acum pare pustie. O mulțime de oameni au părăsit cartierul, așa că pentru Viktor și Nadia, sarcinile de zi cu zi, cum ar fi mersul la magazin pentru a cumpăra niște alimente, au devenit mai grele. „Obișnuiam să îi rugăm pe unii dintre vecinii noștri să meargă la magazin pentru noi, dar acum nu mai avem pe cine să întrebăm. Din fericire, nepoata noastră vine des la muncă în regiunea Donețk și ne aduce ceea de ce avem nevoie.” 

La început, nici Viktor, nici Nadia nu au menționat accesul instabil la apă, electricitate și internet ca fiind o provocare pentru ei. Când au fost întrebați direct, au spus pur și simplu că s-au obișnuit să nu mai fie atât de dependenți de aceste facilități moderne. „Bineînțeles, ne ajută faptul că locuim în propria noastră casă, așadar ne este mai ușor să punem deoparte apa pentru a o folosi mai încolo, sau să ieșim afară și sa grădinărim un pic, atunci când nu avem curent. Dacă am fi locuit într-un bloc, ne-ar fi fost mult mai greu acum” spune Nadia. 

A rămâne ca act de rezistență

„Nu le pot da satisfacția [rușilor]”, spune Viktor. Pentru el și Nadia, a pleca ar însemna o renunțare în sens larg: renunțarea la patria lor și la rădăcinile familiei lor. Viktor mai adaugă: 

It is true that some people who remain here are waiting for the Russians to come and take over, but most of us just wish for a peaceful life in our own country. We love our land, we have lived here for decades, both alone and with our children and grandchildren, so if we leave it we would feel like we are giving our whole life up to Russians. We are pretty comfortable here, we have our pensions and a comfortable home with lots of happy memories, so the least we could do is stay, continue our life here, and pray for those who are protecting us right now.

Este adevărat că unii dintre oamenii care au rămas aici așteaptă ca rușii să vină și sa preia controlul, însă mulți dintre noi ne dorim doar o viață liniștită în propria noastră țară. Ne iubim pământul, am trăit aici zeci de ani, atât singuri, cât și cu copiii și nepoții noștri, deci dacă plecăm ar fi ca și cum am abandona toată viața noastră în mâinile rușilor. Ne simțim destul de bine aici, avem pensia noastră și o casă confortabilă cu foarte multe amintiri fericite, așa că cel puțin am putea să rămânem, să ne continuăm viața aici și să ne rugăm pentru cei care ne protejează acum. 

Strategia rușilor de bombardament, care adesea vizează clădiri și infrastructuri civile, urmărește să demoralizeze complet populația locală și îi forțează pe cei care supraviețuiesc să lase totul în urmă și să evacueze. Cu toate acestea, pentru oamenii independenți și curajoși precum Nadia și Viktor, demnitatea de a rămâne fideli propriei persoane, propriei case și propriei patrii este mult mai importantă decât frica.