O plantație de ceai pe dealurile Nilgiri din sudul Indiei. Imagine de Ameya Nagarajan, folosită cu permisiune.

Tamil Nadu, statul meu natal, aflat la granița de sud a Indiei, este faimos pentru cafea. „Filter kaapi”, cum numim noi cafeaua, este băutura supremă. Aceasta este caldă, lăptoasă, amară, cu cicoare și se servește într-un recipient unic: o combinație între un pahar și un bol care are rol atât de etanșare în vid, cât și de răcire a băuturii. Tatăl meu are un amestec special de cafea pe care îl comandă și are obiceiuri foarte stricte despre cum se face și cum se bea cafeaua (nu se reîncălzește NICIODATĂ la microunde). Dar în aceeași casă avem și alte obiceiuri, transmise din generație în generație, legate de băutura care este adesea pusă în opoziție cu cafeaua și care este recunoscută la nivel mondial ca fiind prin excelență indiană: ceaiul.

India este una dintre cele mai mari producătoare de ceai din lume, iar indienii consumă cea mai mare parte din ceea ce produc. Ceaiurile Assam și Darjeeling sunt recunoscute imediat și sunt foarte cerute în toată lumea. Deși Compania Britanică a Indiilor de Est a fost cea care a început să cultive ceai în India, o varietate de ceai este originară de aici și era băută de cei care locuiau în nord-est pe vremea domniei regilor Ahom. Atunci când coloniștii britanici au preluat regiunea, aceștia au decis să cultive ceaiul pe care îl importau ilegal din China, deoarece doreau să nu mai fie dependenți de această țară în privința acestei băuturi foarte populare. Acum, ceaiul Assam este unul dintre ceaiurile negre din amestecurile de ceai care se servesc la micul-dejun englez și irlandez.

Există trei regiuni principale în care cultivăm ceai în India: în nord-est, cele mai cunoscute zone fiind Darjeeling și Assam; în nord, în Kangra și în sud, pe dealurile Nilgri. În India, de obicei bem ceai fiert cu lapte și zahăr, aceasta este băutura de pretutindeni numită chai pe care o poți găsi în toată țara. Ea a ajuns în meniurile de la Starbucks cu amuzantul nume de „chai tea”, adică „ceai chai”. Dar ceaiul nostru fiert cu lapte are diverse variante. În sudul Indiei, ceaiul este vâscos și foarte tare, fiert cu cardamom și scorțișoară și servit în porții mici care sunt aproape ca o dușcă de ceai.  Indienii din nord folosesc și ei condimente, dar adesea fierb ceaiul doar cu ghimbir proaspăt. Pun mai puțin lapte, iar ceaiul nu este atât de tare. În regiunea Deccan, în special în orașele Hyderabad și Mumbai, avem ceai iranian, servit în mai multe cafenele iraniene din aceste orașe. Cafenelele au fost înființate de emigranți zoroastrieni din Iran care au ajuns în Mumbai și s-au mutat mai departe, până în Hyderabad. Chiar dacă iranienii beau ceai negru, ceaiul vâscos, dulce și lăptos își are numele de la cafenelele în care este servit și face parte dintr-o cultură mai largă a gustărilor, care include biscuiți sărați, chifle dulci cu unt și samosa cu carne de oaie.

În această postare pe Instagram, jurnalistul Yunus Lasania vorbește despre ceaiul iranian din Hyderabad.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Yunus Lasania (@thathyderabadiboy)

În nord-estul Indiei, se bea adesea ceaiul negru sau roșu cum este numit în asameză. Ei îl numesc „lal-sa”, adică ceai roșu. Acest ceai se prepară din  frunze lungi de ceai Assam, infuzat în apă clocotită, fiind adesea servit cu zahăr și o frunză de dafin și, uneori, cu suc de lămâie. În India există o trimitere la stilul britanic de a bea ceaiul, și anume ceaiul înmuiat. Așa numim noi pliculețele de ceai. Acestea pot fi văzute cel mai adesea la serviciile de catering din trenuri. Oamenilor în general nu le place această opțiune. Un amestec de lapte și apă caldă este turnat peste pliculețul de ceai într-un pahar de plastic. Mulți indieni din clasa superioară au fost influențați suficient de mult de obiceiurile britanice în ceea ce privește ceaiul încât folosesc doar pliculețe de ceai și au dezvoltat o afinitate pentru amestecuri precum ceaiul Earl Grey.

Eu mă aflu cu siguranță în tabăra „ceaiului așa cum trebuie să fie”, unde îmi fac ceaiul meu preferat — cel al companiei Society Tea,  adică frunze de ceai Assam rulate. Torn apă, lapte, zahăr și frunze de ceai într-o cratiță și las să dea în clocot. Mama mea privește cu groază această practică, ceaiul ei preferat fiind Nonesuch din dealurile Nilgiris. Acesta se prepară adăugând frunze în apă după ce a fiert și apoi stingând focul pentru a lăsa ceaiul să se infuzeze, înainte de a adăuga un strop apă și foarte puțin zahăr. Dar cea mai pretențioasă femeie dintre toate cele trei generațiile a fost bunica mea, care concepuse de-a lungul anilor o metodă elaborată de preparare a ceaiului pe care insista să o folosim întotdeauna și, cumva, își dădea seama în mod miraculos când săream o etapă. Ceylon era ceaiul ei preferat, dar se mulțumea și cu Nilgiri sau Darjeeling.

Iată cum ne cerea să-i facem ceaiul. Mai întâi, luați o oală și puneți apă cât pentru o cană. Puneți-o pe foc să fiarbă. Între timp, luați câteva lingurițe de lapte și puneți-le într-un pahar mic de oțel și puneți acel pahar în interiorul oalei în care se încălzește apa. În acest fel, explica ea, laptele și apa vor fi la temperaturi similare și aroma ceaiului va fi mai bună. Odată ce apa fierbe, puneți o linguriță de frunze de ceai într-o strecurătoare de metal, deasupra unui alt pahar, și turnați apa fierbinte peste ele. Apoi, puneți strecurătoarea cu frunzele peste cană și mai turnați încă o dată apa din pahar peste frunze. Acum, adăugați câteva picături din laptele fierbinte și o cantitate foarte mică de zahăr. Amestecați și serviți.

Faptul că trei femei atât de diferite din aceeași casă pot afirma că ceaiul lor este cel mai bun și mai autentic, în timp ce se ceartă cine va face ceaiul și în ce mod, este o dovadă a faptului că adorăm ceaiul și că există nenumărate feluri de ceai și moduri în care îl preparăm în India. Am reușit chiar să transmitem mai departe acest lucru nepoatei mele care, aflată tocmai în SUA, insistă că trebuie să își facă ceaiul cu un pliculeț de ceai și să îl facă doar în felul ei.