Ceai negru de Ceylon servit în pahare turcești („armuts”) și un serviciu de ceai în stil uzbec. Foto din arhiva familiei autoarei, folosită cu permisiune.

Unul dintre cele mai mari șocuri culturale resimțite de o persoană de origine turcică în Europa apare adesea atunci când comandă ceai la cafenea sau când îl bea acasă la un prieten european. S-ar putea ca o aceasta să se chinuie să-și ascundă expresia facială plină de surpriză și dezamăgire atunci când primește ceaiul într-un pliculeț de ceai. Acest lucru se datorează faptului că ceaiul proaspăt preparat nu este doar un lucru obișnuit pentru o persoană de origine turcică, ci și o dovadă de ospitalitate.

În viața tătarilor, servirea ceaiului ocupă un loc important. Proverbe tătare ca „Masa de ceai este sufletul familiei” sau „Ceaiul tătarilor nu se termină niciodată” ilustrează importanța ceaiului în viața de zi cu zi. Tătarii beau ceai de mai multe ori pe zi.

Dacă întrebi care este ceaiul specific tătarilor, vei primi mai multe răspunsuri deodată, fiecare persoană afirmând că tipul de ceai despre care vorbește ea este considerat al lor în adevăratul sens la cuvântului. Iată ce vor răspunde tătarii: ceai negru, verde, de plante (cu mentă, oregano, cimbru), de flori, cu miere, cu lapte, cu lapte și sare, cu mentă, făcut din fructe (mere, pere) sau din fructe de pădure (căpșuni, zmeură), dar și din frunzele tufelor acestor fructe. Probabil că motivul din spatele unei definiții atât de largi a „ceaiului cu adevărat tătar” este istoria culturală și geografică a acestui grup etnic.

Ceai din fructe de pădure servit cu Cheburek (plăcintă friptă cu carne tocată a tătarilor crimeeni). Foto din arhiva familiei autoarei, folosită cu permisiune.

Cea mai populară alegere este laptele cu ceai, care este diferit de cel englezesc. De fapt, chiar dacă pare să nu fi existat o comunicare directă între englezi și tătari, există unele teorii despre legături străvechi dintre englezii moderni și tătari. Cu toate acestea, originile alegerii tătarilor sunt diferite. Inițial, adăugarea laptelui gras satisfăcea nevoile practice ale tătarilor. Din cauză că aveau de îndeplinit constant o muncă fizică grea asociată cu agricultura, aceștia nu aveau timp suficient pentru a prepara diverse feluri de mâncare și mese copioase. Așadar, pauza de ceai era o sursă de recuperare și de energie.

Oficial, ceaiul a ajuns la tătari din China în secolul 17, deși se crede că a fost adus și mai devreme, în secolul 13 de mongoli, și era inițial considerat o băutură a elitelor. Toată lumea știe cuvântul samovar (din rusă samo — „sine” și var — „a găti”), care a migrat în alte limbi, inclusiv în turcă. Cuvântul a ajuns de fapt în turcă prin intermediul tătarilor în secolele 18 și 19, atunci când în încercarea de a-și proteja identitatea religioasă (islamul) în Imperiul Rus creștin, tătarii au decis să se mute în Imperiul Otoman. Cu toate acestea, tradiția ceaiului a prins rădăcini mai puternice la tătari decât la ruși. Ceaiul a devenit o parte integrală a culturii populare; este imposibil să îți imaginezi pe cineva dintr-o familie tătară invitându-te la altceva în afară de ceai. Pentru tătari, servirea ceaiului este ceva obișnuit atât în timpul discuțiilor de afaceri, cât și la întâlniri cu familia și prietenii. Etnograful și istoricul Karel Fuchs, de exemplu, a menționat că majoritatea tătarilor beau cel puțin patru căni de ceai pe zi și că toți tătarii bogați au un samovar.

O caracteristică comună a culturii tătarilor este așa numita masă festivă, în cadrul căreia fiecare cană de ceai este servită cu o gustare simplă. „Tatar chae berkaychan da betmi” („Ceaiul tătarilor nu se termină niciodată”) este o zicală care se spune când vine vorba de astfel de evenimente cu oaspeți și gustări festive. Ceaiul se servește cu gem, miere, fructe uscate, dulciuri, talkysh-kaleve și produse de patiserie. Ultima categorie este numeroasă și include Gubadiya, Balish, Elesh, Peremech, Uchpuchmak, Baursak, Chak-Chak, Kosh Tele și altele. Produsele de patiserie sunt umplute cu legume, fructe și carne, apoi sunt coapte și prăjite.

Servirea ceaiului începe după felul principal odată cu servirea felurilor de mâncare dulci și sărate și face efectiv tranziția dintre prânz și cină, atunci când servirea ceaiului este amânată pentru o vreme, astfel încât ceaiul proaspăt preparat să poată fi servit din nou cu alte bunătăți. Istoric vorbind, tătarii nu pun zahăr în ceai, ci îl mănâncă separat cu îmbucături mici ca să nu strice gustul ceaiului.

„Kunak ashy – kara karshi” („Dacă ai fost hrănit la o petrecere, atunci și tu trebuie să hrănești la rândul tău”). Ospitalitatea este considerată una dintre principalele virtuți încă de pe vremea Bulgariei de pe Volga. Aceasta are legătură și cu islamul, pentru că mâncarea trebuie împărțită cu vecinii, oaspeții sau cu cei aflați la nevoie.