Moșia Mulnicherra este cea mai veche plantație de ceai din Asia de Sud. Foto via Wikipedia de Shahnoor Habib Munmun. CC BY 3.0.

În 2023, Bangladesh a atins un record în producția de ceai, depășind pentru prima oară 102,9 de milioane de kilograme. Aceasta a fost prima dată când producția de ceai din țară a depășit 100 de milioane de kilograme de când coloniștii britanici au introdus cultivarea experimentală a ceaiului în această regiune în 1840. Majoritatea ceaiului produs este folosit pe plan intern, ceea ce demonstrează relația specială a bengalezilor cu ceaiul.

Relația specială între bengalezi și ceai este adesea sărbătorită. Ceaiul le este alături atât în momentele de bucurie, cât și în cele mai sumbre. O ceașcă de ceai devine adesea un mod de a-și exprima afecțiunea, „vreau să mă acompaniezi la un ceai” fiind un refren bine cunoscut. Capturând această esență, o marcă populară de ceai din Bangladesh a adoptat sloganul „Ceaiul înseamnă o viață împlinită”. 

Însă, pentru muncitorii care culeg neobosit frunzele de ceai pentru a satisface cerințele pieței, ceaiul nu reprezintă o viață împlinită. Din cauza inflației în creștere și a sărăciei persistente, aceștia recurg la consumul de frunze de ceai din plantații, în special în pauza de masă. Neputându-și permite să își cumpere carne și legume, ei folosesc adesea frunzele de ceai proaspăt culese ca alternativă alimentară, mai mult din nevoie decât din alegere. Numele acestui fel de mâncare este „patichakha”. Această mâncare stradală, care este vândută în regiunile cu plantații de ceai, are recenzii mixte; unora le place, altora nu. 

Patichakha. Captură de ecran din videoul de pe canalul de YouTube Sharaf Cooking Vlogs. Utilizare corectă.

Ce este „patichakha”?

Plata zilnică a unui culegător de ceai este de 170 de taka bengalezi (RON 6,66), dacă reușește să atingă norma de 25 de kilograme de frunze culese din plantații pe zi. În prezent, prețurile pieței pentru toate produsele esențiale au crescut brusc, cu o rată a inflației care se aproprie de 10%. 

Cu venituri atât de modeste, culegătorii de ceai se străduiesc să își permită alimentele de bază precum orezul, peștele sau carnea. De obicei, aceștia încep să culeagă frunzele de ceai dis-de-dimineață, iar orezul păstrat pentru prânz își pierde repede prospețimea. Prin urmare, prepararea și consumul de „patichakha” din frunzele de ceai proaspăt culese reprezintă o opțiune practică și sigură. Muncitorii consideră că consumul de frunze de ceai în timpul orelor de muncă îi ajută la combaterea oboselii, datorită cofeinei conținute în frunze. Cu toate acestea, unii nutriționiști avertizează împotriva consumului regulat de frunze de ceai, fiindcă acesta poate avea efecte negative asupra sănătății. 

În orice colț din Bangladesh, standurile de ceai sunt o priveliște obișnuită. Foto de Biplab Sarkar, folosită cu permisiune.

Tradiția preparării și consumului de delicatese pe bază de frunze de ceai se transmite din generație în generație.  

Rețeta pentru „patichakha” este destul de simplă. Frunzele de ceai sunt răsucite la mână și amestecate cu piure de cartofi, ceapă, ardei iute verde tocat și un strop de ulei de muștar. 

Bucătăreasa Shikha Pal a publicat rețeta pentru „patichakha” pe platforma Cookpad. Conform instrucțiunilor, pentru a prepara două porții de „patichakha” sunt necesare două linguri de frunze de ceai, un cartof fiert, o jumătate de roșie și de ceapă, un cățel de usturoi, 3 gr. de sare, 1,5 gr. de ardei iute verde, 4 gr. de coriandru și o linguriță de ulei de muștar. 

„Patichakha” se gătește tocând frunzele de ceai, ceapa, ardeii, coriandrul, cartofii și usturoiul și amestecând bine toate ingredientele într-un bol. 

Într-o postare pe LinkedIn, Abdul Hannan, angajat al unei companii, și-a împărtășit opinia asupra acestui fel de mâncare: 

While I didn't find it particularly appetizing, the workers consume it daily. Despite their financial constraints that often prevent them from adding mustard oil and green chilies, they still eat it. This is because the price of a kilogram of broiler chicken is over BDT 200 (USD 1.71) while their daily wage remains at BDT 170 (USD 1.45), previously BDT 120 (USD 1.02). This makes purchasing even vegetables challenging. For them, having two handfuls of rice with some ‘patichakha’ is more feasible than buying a bunch of vegetables.

Deși nu mi se pare foarte apetisantă, muncitorii o consumă zilnic. În ciuda constrângerilor financiare care de multe ori nu le permit să adauge uleiul de muștar sau ardeii iuți, ei o mănâncă oricum. Acest lucru se datorează faptului că prețul la 1 kilogram de pui este peste BDT 200 (RON 7,8), iar plata zilnică rămâne la BDT 170 (RON 6,66), anterior BDT 120 (RON 4,70). Acest lucru face ca până și legumele să fie prea scumpe. Pentru ei, două mâini de orez cu un pic de „patichakha” este mult mai convenabil decât să cumpere niște legume. 

Acest video de pe Youtube de Saif’s World arată cum se gătește „patichakha”: 

Industria de ceai din Bangladesh

Originea cultivării ceaiului în Bangladesh poate fi identificată încă din perioada colonialismului britanic. Prima plantație de ceai a fost înființată în orașul-port Chittagong în 1840, în timp ce cultivarea comercială a început în Sylhet în 1857. Acum, Bangladeshul se mândrește cu o industrie de ceai înfloritoare, care cuprinde peste 167 de plantații de ceai pe o suprafață de 1.131 km², concentrate în mod special în Sylhet, Habiganj și Maulvibazar. Pe aceste plantații lucrează mai bine de 140.000 de culegători, dintre care 75% sunt femei și provin din familii cu o moștenire multi-generațională în cultivarea ceaiului. 

În anii 1860 și 1870, regiunile Assam și Sylhet au avut un mare succes comercial prin plantațiile de ceai, ceea ce a încurajat multe companii din străinătate să investească. Astfel, cultivarea ceaiului a început să se extindă. Odată cu creșterea plantațiilor de ceai, a crescut rapid și cererea de forță de muncă. Aceste oportunități au atras noi culegători de ceai, care au migrat din mai multe regiuni indiene copleșite de foamete către regiunile ale actualului Bangladesh. 

Cu toate acestea, soarta lor nu s-a îmbunătățit după ce au început să lucreze pe plantațiile de ceai. În cartea „History of the Gardens and Workers of Bangladesh” („Istoria plantațiilor și muncitorilor din Bangladesh”), Riyadh Mahmud și Alida Binte Saki scriu: 

The garden owners regarded them as their property, controlling their freedom and frequently transferring them between different gardens. They rarely let them go outside the gardens. They had come here in search of a better life but ended up in a state of virtual imprisonment. They might not have been kept in prison, but their situation was no better than slaves.

Proprietarii de plantații îi considerau ca fiind proprietatea lor, controlându-le libertatea și transferându-i în mod frecvent de la o plantație la alta. Rareori îi lăsau să iasă în afara plantațiilor. Ei veniseră aici în căutarea unei vieți mai bune, dar au ajuns efectiv într-o stare de prizonierat. Chiar dacă nu erau ținuți în închisoare, situația lor nu era mai bună decât cea a unui sclav. 

Fie gustul, mirosul sau căldura, momentele de zi cu zi ale bengalezilor cer o ceașcă de ceai plină de aromă! Totodată, oamenii rareori văd știri despre chinurile culegătorilor de ceai, care sunt forțați să supraviețuiască mâncând „patichakha”.