Ilustrație de Minority Africa, utilizată cu acordul autorului.

Acest articol scris de Tusuf Adua a fost publicat inițial de Minority Africa pe 2 mai 2024. O versiune scurtată este republicată mai jos ca parte a unui acord de partajare a conținutului.

În luna februarie a acestui an, Abdulqudus Jimoh, în vârstă de 27 de ani, a primit acces direct în departamentul de arheologie dispus pe 200 de niveluri de la Universitatea Ahmadu Bello din Zaria, aflat în zona central-nordică a Nigeriei, și a susținut o prezentare legată de colectarea de date și utilizarea lor în domeniul arheologiei. „Mi-a fost greu să vorbesc”, povestește el. „Am înțeles ce trebuia să zic, dar nu am putut să-mi articulez ideile. Sincer, am simțit durere, descurajare, dezamăgire și jenă.”

Jimoh a fost batjocorit în timpul programului de studii superioare înainte de licență de la aceeași universitate, așadar înainte de a fi admis pentru a-și urma studiile de licență, el a ezitat să se dedice complet, fiindu-i frică să treacă printr-o experiență similară. „Bâlbâitul nu doar că îmi îngreunează studiile”, spune el, „mă și împiedică să am roluri de lider ca student, pentru că știu că am toate calitățile de lider, cu excepția acestui lucru.”

Spre deosebire de alți studenți care pot comunica cu ușurință, Jimoh spune că atunci când se forțează să scoată un cuvânt pe gură, simte o durere ascuțită și sfâșietoare în piept. Din această cauză, el nu întreabă nimic sau nu răspunde la întrebări în clasă, ceea ce afectează puternic parcursul academic, crede el. În plus, unii dintre colegii lui de clasă îl întrerup sau nu îi acordă atenție atunci când vorbește, ceea ce face dificilă participarea lui la proiecte de grup și la activități colective.

Omosalewa Akanbi-Neander simte o mare provocare când vine vorba de prezentări orale. „Prefer examenele scrise”, explică el. „De fiecare dată când examenele sunt orale sau necesită o prezentare, este un chin pentru mine. Prezentarea proiectului meu nu a mers conform planului din cauza bâlbâielii mele. Pot să cunosc în proporție de 80% conținutul despre care vreau să vorbesc, dar din cauza bâlbâielii mele, pot doar să reproduc 40%.”

Inițial, Akanbi-Neander visa la o carieră de avocat, profesie pe care a avut-o tatăl său – până când a înțeles provocările pe care o carieră în drept le-ar putea reprezenta pentru cineva care se bâlbâie: „I-ar fi greu unei persoane bâlbâite să-și apere clientul în sala de judecată. Așadar a trebuit să-mi schimb idealurile.” Totuși, să studieze științe politice între 2007 și 2011 la Universitatea Redeemer din Ede, aflată în statul Osun din Nigeria, s-a dovedit a fi la fel de complicat.

În interviuri diferite, atât Jimoh, cât și Akanbi-Neander au recunoscut că bâlbâitul le face viața academică foarte grea, întrucât sistemul educațional din țară adesea nu reușește să-i integreze și pe cei care necesită timp în plus pentru a-și articula ideile.

Aceștia fac parte din cei peste 600 000 de adulți nigerieni care se luptă cu diferite grade de dificultate în vorbire, acestea manifestându-se prin clipitul rapid, tremurături ale buzelor și ale maxilarului, smucituri ale capului și încleștarea pumnilor. Indivizii cu dificultăți de vorbire au puțin sau aproape deloc control asupra acestor acțiuni involuntare.

În plus, problemele lor de vorbire se intensifică atunci când ei sunt obosiți sau stresați – stări inevitabile în mediile de învățământ superior – și au parte de provocări aproape zilnic în mediul academic din cauza accentului pus pe comunicarea verbală și interacțiunea cu colegii. La majoritatea cursurilor, există cel puțin o sarcină de grup sau  una individuală care presupune prezentare și vorbit în public, ceea ce reprezintă o mare parte din nota finală (10-30%).

Bâlbâitul nu afectează studenții doar când aceștia trebuie să facă prezentări, ci și cititul poate fi de asemenea dificil, această abilitate nedepinzând de nivelul de educație. Ajayi Babajide, în vârsta de 37 de ani, student la un program postuniversitar în administrarea afacerilor, își amintește că în timpul unui curs de economie managerială, profesorul le-a cerut studenților să citească o notă de subsol cu voce tare, unul după altul, înainte de a explica lecția.

„Fiind o persoană care se bâlbâie, îmi este greu să enunț cuvintele care încep cu consoane. Făceam repetiții pentru a pronunța primul cuvânt, care începea cu o consoană, iar profesorul a concluzionat că sunt prost.” Deși Ajayi a repetat înainte să-i vină rândul, profesorul a crezut că nu poate citi paragraful și a decis să-l citească el însuși.

„Există bariere și stigmatizare. Chiar dacă bâlbâitul nu este un defect fizic, majoritatea dintre noi ne simțim stânjeniți, în special în prezența străinilor”, a spus Akanbi-Neander. Perioada în care a fost student la programul de licență a fost, deci, dulce-amară: a fost al doilea cel mai bun student din grupa sa și crede că putea să fie cel mai bun dacă nu era bâlbâit.

Societatea nigeriană, în loc să-i accepte pe cei care se bâlbâie și să încerce să le înțeleagă dificultățile de vorbire, explică el, asociază această afecțiune cu lipsa inteligenței sau cu un obicei prost preluat din copilărie: „Unii oameni spun chiar că suntem mincinoși, din cauză că ne bâlbâim. Așadar există stigmatizare culturală legată de bâlbâială.”

Jimoh, care a decis să se întoarcă la Universitatea Ahmadu Bello, a spus că vorbitul într-un ritm lent a funcționat bine pentru el: „Nu vorbesc foarte repede. Ritmul lent de vorbire mi-a oferit suficient răgaz pentru a mă integra în sistem”.

După căutări îndelungate a unui loc de muncă – el pune acest eșec în mare parte pe seama bâlbâitului deoarece i-a limitat variantele și a influențat modul în care l-au evaluat potențialii colegi – Akanbi-Neander are acum propria sa afacere. „Mă bâlbâi”, spun el. „Mă asigur că am cunoștințe peste medie. Atunci când oamenii știu că sunt informat, vor vrea să mă asculte, chiar dacă durează mai mult.”

Mulți dintre cei care se bâlbâie au această afecțiune în istoricul familial, ceea ce sugerează că ereditatea este un factor.

Precum Akanbi-Neander și Jimoh, Ajayi – care a obținut o diplomă de licență în comunicare în masă, cu accent pe publicitate și minorități în PR, administrarea afacerilor, contabilitate și muzică – a descoperit metoda care îl ajută în parcursul lui în învățământul terțiar.

La început, parcurgerea programului de comunicare în masă părea o corvoadă pentru Ajayi, deși familia sa spera că îl poate ajuta să scape de bâlbâit. Acum, el este recunoscător că a făcut acest lucru – bâlbâitul a devenit o motivație pentru el, ajutându-l să atingă noi culmi în cariera sa. El este acum un expert interdisciplinar și a absolvit programul de burse pentru muzică MTN, o reușită rară pentru oricine are un defect de vorbire.

Eunice Akinbode, un logoped care este la momentul actual înscris la studii postuniversitare de logopedie și audiologie la Universitatea din Ibadan, este de acord că universitățile nigeriene pot reprezenta o provocare pentru persoanele cu dificultăți de vorbire. Ea crede că este crucial pentru cei implicați în procesul educațional să recunoască și să vorbească despre problemele cu care se confruntă cei care se bâlbâie. „De la profesori la studenți, fiecare ciclu din învățământul terțiar trebuie să-i integreze pe cei care se bâlbâie în colectiv și să le accepte dificultățile de vorbire, nu să trebuiască ca ei să se adapteze singuri la situație”, spune ea. „Dar nu așa stau lucrurile aici.”

Menționând că bâlbâitul e „extraordinar de ignorat”, Akinbode spune că negarea existenței persoanelor care se bâlbâie și neglijarea preocupărilor părinților cu copii aflați în această situație doar exacerbează problema. Dintre cei 15 studenți intervievați de Minority Africa pentru acest articol, 10 văd bâlbâitul ca fiind pe o problemă de natură personală; nimic prea serios – dar Akinbode spune că în sistemul educațional din Nigeria, este imposibil pentru profesori să facă eforturi pentru a-i integra pe acești studenți. „Chiar și studenții aparent obișnuiți pot să nu aibă șansa de a reuși; ce să mai zicem de persoanele cu nevoi speciale, cum ar fi cei cu dificultăți de vorbire? Nu există niciun fel de sprijin pentru studenții care se bâlbâie în instituțiile terțiare.”

„În calitate de logoped”, a adăugat ea, „exercițiile pe care le facem cu cei care au dificultăți de vorbire includ anumite tehnici, precum intensificarea ritmului vorbirii, moderarea vorbirii și controlul respirației, pentru a lucra la livrarea conținutului discursului lor. Putem lucrăm cu ei pe parte psihologică. O soluție la problemele de natură academică este destul de greu de găsit.”