Femeie cu mâinile pictate cu henna. Sudan, 11 februarie 2005. Fotografie de Steve Evans pe Flickr (CC BY 2.0.)

Acest articol a fost scris de Weam Al-Bashir și a fost publicat inițial pe Raseef22 pe 19 martie 2024. O versiune editată este republicată pe Global Voices, ca parte a unui acord de schimb de conținut.

Am găsit de curând o fotografie cu mine de când eram bebeluș, iar pe spate, tata scrisese de mână aceste cuvinte: „Fetița noastră e albastră.” Avusese de gând să o trimită fraților lui din Sudan, printr-un pelerin care se întorcea de la Mecca, împreună cu o scrisoare în care anunța venirea pe lume a fetiței sale „albastre”.

Oamenii se nasc fie albi, fie negri, cu unele diferențe și variații. Cei din prima categorie au parte de anumite privilegii, iar cei din a doua, de unele complicații. Arabii negri sunt în continuare cetățeni de mâna a doua în mai multe state din Golf și Levant, stigmatizați ca fiind produsul migrațiilor africane antice sau descendenți de servitori și sclavi.

Poporul sudanez, țară africană locuită de triburi diverse și rase mixte, este considerat de culoare în tot restul lumii. În dicționar, numele acestei țări a devenit pluralul cuvântului „negru” în arabă (aswad). Totuși, în mod ironic, sudanezii nu folosesc aproape niciodată termenul „negru” pentru a-și descrie culoarea pielii.

Ei descriu drept „negre” doar vinetele, așa că versiunea sudaneză a mâncării baba ghanoush e cunoscută drept „salată neagră”. Cât despre culoarea pielii, sudanezii prezintă cincizeci de nuanțe de negru.

Sudanul, un caleidoscop de culori ale pielii

Unui sudanez cu pielea extrem de deschisă i se spune „roșu”, o aluzie la tenta roșiatică pe care o are câteodată tenul celor cu pielea foarte deschisă. Uneori li se mai spune și „halabi”, de la Halab (denumirea arabă a orașului Alep), adică descendenți ai comunităților siriene care au migrat spre Sudan în vechime. Termenul este folosit la modul general, chiar dacă originile celor în cauză diferă, incluzând sudanezi de proveniență egipteană sau pe cei cu pielea deschisă și părul negru.

Apoi, există sudanezii „galbeni”. A nu se confunda cu un simptom al icterului! Această etichetă se referă la aceia a căror piele are o tentă gălbuie. Este nuanța predominantă a pielii popoarelor din Golf. Această culoare a pielii atrage privilegiile asociate în restul lumii cu pielea albă și se conformează canoanelor occidentale de frumusețe. „Galbenilor” li se mai spune „hala'ibi”, adică veniți din Hala'ib. Sudanezii „galbeni” sunt considerați cei cu originile cele mai pure.

Mai sunt oamenii cu pielea de culoarea vinului sau a grâului, adică cele mai deschise nuanțe de maro. Dacă pielea unui om are un nivel mai mare de melanină, acestuia i se spune „verde”. În țara mea, nu doar extratereștrii sau plantele sunt de culoare verde. Poți auzi pe cineva spunând „Fata asta e încântător de verde”, adică pielea ei închisă strălucește ca un fruct copt.

Și mai sunt sudanezii „albaștri” care, spre deosebire de ștrumfi, nu au pielea albastră, ci mai degrabă întunecată cu reflexe albăstrui, ca în Noaptea înstelată a lui Vincent van Gogh. În Sudan, ca și în mare parte din restul lumii, cei cu pielea „albastră” au parte de unele privilegii, dar și de discriminare și rasism.

Am auzit adesea oameni cu pielea „albastră” numiți abed, cuvânt care înseamnă „sclav” în arabă și este la fel de jignitor pe cât este nigger (cioară) pentru
nord-americanii de culoare. Aud și oameni care se întreabă cu jumătate de gură dacă „albaștrii” chiar sunt arabi, analizându-le forma nasului sau cât de creț le este părul, trăsături pe care unii sudanezi le consideră la fel de relevante precum testele genetice când e vorba de stabilirea rasei.

Unii spun că sudanezii albaștri provin din anumite triburi și țări africane vecine, în încercarea de a le dovedi originile pur arabe. Căsătoriile interetnice și orice abatere de la normele sociale sunt respinse și fac obiectul unor remarci meschine făcute cu jumătate de gură: „Cum au putut să-și mărite fata cu un abed?”

Ecouri ale identității sociale

Societatea sudaneză se agață de caracterul arab și de presupusa descendență din califii arabi străvechi. Să întrebi un sudanez din ce trib provine e ceva obișnuit, acesta fiind un etalon social comun. De asemenea, nu e deloc surprinzător ca un tânăr educat să-și caute o soție fără alte atribute decât „albă și cu părul lung”.

Supuse standardelor de frumusețe occidentale dure și nerealiste, unele fete recurg la medicamente cu cortizon, care reduc secreția de melanină și duc la retenția de apă în corp, dându-le un aspect „proaspăt”. Tratamentele de albire a pielii și produsele exfoliante sunt considerate necesități pentru majoritatea fetelor de vârsta măritișului.

Amândoi părinții mei au pielea deschisă la culoare, după standardele sudaneze. Fratele meu mai mare are pielea de culoarea grâului, iar sora mea e „galbenă”. Totuși, eu am apărut ca o deviere de la așteptări și genetică. Sunt „verde” sau, cum a scris tata în bilețelul pe care nu l-a mai trimis, „albastră”.

Grație părinților mei, îmi iubesc culoarea pielii, așa că nu-mi place să apelez la filtrele de frumusețe folosite la scară largă pe platformele de social media.

Într-o zi am venit de la școală cu carnetul plin de note mari, dar plângând fiindcă colega mea saudită „galbenă” mă făcuse abda, pe drumul spre casă. Mama m-a consolat, spunându-mi că fetița aceea sigur era invidioasă pe performanța mea academică, pe ochii mei frumoși, pe sprâncenele subțiri și părul meu lung.

Am crescut crezându-mă frumoasă. Îmi plăcea părul meu și nu-l tăiam niciodată. Îmi văd ochii frumoși, deși n-am auzit niciodată acest compliment de la nimeni în afară de mama. Mi-am păstrat sprâncenele subțiri, modelându-le permanent, și refuz să folosesc produse de albire a pielii, ignorând sfaturile rudelor mele de sex feminin.

Așadar, eu văd dincolo de ceea ce văd toate pețitoarele. Sau de ceea ce vedea un profesor din facultate care insista să-mi spună „Ciocolată” – de fiecare dată zâmbeam forțat și îi aminteam cum mă cheamă. Sau de ceea ce a văzut la mine o trecătoare cândva, în Egipt. „Dar toți aveți inima albă și frumoasă”, mi-a zis ea, sugerând că asta compensează pentru pielea noastră închisă.

Toți suntem mai mult decât concentrația de melanină din pielea noastră, iar aceasta
n-ar trebui să ne determine în niciun caz privilegiile sau inferioritatea.

Nu pretind că înțeleg complet prejudecățile nedrepte și clasificările rasiale pe care
le-au înfruntat sudanezii „albaștri” de-a lungul anilor, dar experiența mea de membră a unei minorități de culoare într-o țară din Golf sau de copil „verde” al unor părinți „galbeni” mi-a dat o viziune și o convingere care sper să ajute la depășirea etichetelor neproductive.

Și sper ca, după ce ne revenim din acest război, să ne curățăm de moștenirea privilegiilor rasiale și tribale pe care le-a promovat regimul anterior, permițând exterminarea triburilor din vestul și sudul Sudanului. Uneori mă gândesc că autoritățile de la Khartoum plătesc prețul pentru tăcerea lor asupra evenimentelor din Darfur, în timp ce restul lumii privește în tăcere. Dar oamenii de rând au cel mai mult de suferit, îndurând urmările cumplite ale tulburărilor interne și dezaprobării internaționale.