Cum mi-a răstălmăcit limba războiul din Ucraina

Foto făcută în Odesa în octombrie 2022. Pe banner scrie: „Dacă te atingi de Mama, Mama te va îngropa”. Mama se referă aici la Odesa, cunoscută și ca Odesa-Mamă, iar barca care se scufundă face referire la succesul Ucrainei atunci când a scufundat una dintre cele mai mari nave militare rusești în 14 aprilie 2022. Foto de Filip Noubel, folosită cu permisiune.

În primii 10 ani din viață, familia mea multietnică a colindat Uniunea Sovietică, Cehoslovacia și Franța. Datorită faptului că ne mutam, am învățat limbi care continuă să mă modeleze până în ziua de azi. Una dintre acestea este rusa. Am învățat de asemenea modele culturale pe drum. Unul la care țin este toleranța.

Când locuiam în Tașkent în anii 1970, toleranța avea o denumire specifică și foarte politică: Дружба народов (Druzhba narodov) sau „frăția dintre popoare”. Aceste două cuvinte erau utilizate neîncetat în manuale școlare, afișe stradale, știri de televiziune și discursuri la evenimente oficiale. Cu toate acestea, realitatea sovietică mi-a arătat rapid că pe lângă slogan și limbajul său elevat, insultele etnice erau și ele parte a vieții de zi cu zi, la târg, în autobuze supraaglomerate, la cozi lungi pentru lapte și la trecerea granițelor.

Placă comemorativă în Odesa care amintește pietonilor că autorul evreu Șolem Aleichem a locuit în Odesa. Foto făcută în 2018 de Filip Noubel, folosită cu permisiune.

Și totuși, aceeași viață cotidiană mi-a arătat că oamenii se căsătoreau interetnic. În Odesa, unde ne-am mutat în 1979, prietenii și vecinii noștri proveneau din familii mixte karaite-germane, ruse-armene, ucrainiene-evreiești, grecești-moldovenești. Atunci când urmăream zilnic filme despre Al Doilea Război Mondial la televizor — nu prea aveam din ce să alegem — toate aveau aceeași povești despre părinții lor care au luptat împotriva invaziei naziste a Uniunii Sovietice, pentru că, firește, Дружба народов.

În 24 februarie 2022, atunci când știrile internaționale au explodat cu propoziția „Moscova bombardează Kievul”, m-am îndoit de propria sănătate mintală. Când am văzut imagini cu distrugerile, cu oameni care se ascund la metrou, cu bunici și pisicile lor, nu mi-am putut crede ochilor. M-am îndoit chiar și de fundamentele limbii pentru că titlurile combinau cuvinte care păreau să nu aibă sens. Propoziții descriau ceva ce pur și simplu era de neconceput. Doar că totul chiar s-a întâmplat și continuă și astăzi, iar milioane de ucraineni, femei, copii, bărbați, civili și soldați au fost omorâți. Mutilați. Lăsați orfani. Răpiți. Violați. Torturați.

Mi-am petrecut primele trei luni din război fiind lipit de știri, urmărind opt ore de videouri zilnic, neglijând somnul. Și nici nu am mai citit cărți, deși prietenii îmi spun că sunt dependent de cărți. Pur și simplu din cauză că ochii mei citeau pe diagonală și nu rețineau nimic. Mintea îmi tot zbura în altă parte, încercând să proceseze știrile, căutând vreo explicație.

Într-un final, într-o zi, totul a condus la o întrebare sufocantă: în fața genocidului, ce este de făcut cu partea din creier care încă vorbește rusă zilnic?

În Uniunea Sovietică a anilor 1970, solidaritatea era încă un mod de a arăta toleranță. Am învățat-o la școală, am scandat-o la demonstrațiile de 1 mai și am văzut-o în filme care glorificau armata cu luptătorii pentru libertate din Cuba și Vietnam. Poate, fiind copii, nu ne-am dat seama că marele erou sovietic care ajuta la rèspùndirea revoluției nu era niciodată nici uzbec, nici buriat, nici cecen, ci aproape întotdeauna rus. Nu știam că discursul țarist al „aducerii progresului la sălbatici” era doar reciclat de propaganda sovietică, în numele „frăției dintre popoare”. Și nu era vorbirea limbii ruse cel mai bun mod de a promova pacea și înțelegerea dintre multe grupuri etnice diferite, din moment ce toți am vorbi aceeași limbă?

Pe repede înainte în 2014: Putin își construiește întreg pseudo-argumentul pentru invadarea estului Ucrainei și ocuparea Crimeei în numele limbii ruse, și anume pentru a proteja vorbitorii de limbă rusă care ar fi amenințați și discriminați de autoritățile de la Kiev.

Pereche de șosete pe care scrie „Любовь-морковь” care înseamnă „Iubire-Morcov” și care este o expresie în rusă însemnând că deseori în viață iubirea vine, dar într-un final pleacă. Șosetele sunt produse în Odesa de o firmă de îmbrăcăminte care folosește expresii haioase din ucraineană și rusă ca parte de design. Foto făcută în Odesa în octombrie 2022, folosită cu permisiune.

A fost mereu o bucurie pentru mine să fiu vorbitor de rusă. Da, există poezia rusă, dar mai important, există glumele caustice, umorul absurd modelat de rezistența împotriva țarismului, antisemitismului, stalinismului, și pentru ceva timp, împotriva putinismului — până acesta a confiscat televiziunea rusă. Vorbeam rusă când eram copil în Tașkent, Odesa și Moscova. Apoi ca jurnalist în Bișkek, Almaty, Baku. Acum o vorbesc zilnic cu prietenii când locuiesc la Praga sau Berlin. Rusa pe care o vorbesc este una amestecată cu cuvinte uzbece și kirghize, limba unor oamenii care au multe origini etnice și care nu se văd deloc pe sine ca fiind ruși.

Cu fiecare zi ce trece din război, cu fiecare oroare făcută publică, observ că tot mai mulți ucrainieni bilingvi abandonează rusa. Scriitorii care trec complet la ucraineană. Nu mă mir, desigur. Aud de asemenea apeluri pentru a elimina literatura rusă, cultura rusă, prezența rusă la evenimente. În astfel de cazuri problema toleranței mă doare tare.

Vreau să fiu clar, ar trebui cultura ucraineană potențată, predată peste tot, evidențiată, ar trebui literatura sa tradusă? Bineînțeles. Ar trebui muzeele internaționale să-și schimbe etichetele și să redenumească picturi pentru a opri ștergerea culturii ucrainiene? Absolut. Desigur. Peste tot. În toate limbile. Nu doar deoarece cultura ucraineană rămâne în mare parte ignorată din cauza deceniilor de propagandă anti ucraineană țaristă, sovietică și rusă, dar și pentru că este frumoasă, extrem de diversă, atrăgătoare, plină de talent.

Aici trebuie să fac o paranteză. Unii dintre străbunicii mei erau vorbitori nativi de occitană. În mai puțin de două generații, statul francez centralizat a demonizat identitatea occitană până în punctul în care, deși era vorbită de 90 la sută dintre oamenii care locuiesc în sudul Franței la începutul secolului 20, azi numărul este mai mic de 9 la sută. Celebrități culturale cu origini occitane sunt încă în mare parte ignorate, sau le este pur și simplu negată identitatea în școala franceză și în programa universitară de studii. Acesta reprezintă un exemplu clar de colonizare și, din păcate, care a avut mare succes, făcut de un sistem de învățământ în care mi-am petrecut mai bine de 12 ani din viață.

Mi-a luat decenii să realizez cât de adânc era înrădăcinată negarea identității nu doar în manuale, dar până la urmă și în mine însumi. Acum, învăț occitana, citesc cărți despre istoria și literatura sa. Dar înseamnă asta că nu voi mai citi literatură franceză? Nu. De ce? Deoarece cred că răspunzând la ceva care a fost de fapt — și încă este parțial — o interdicție cu o altă interdicție nu va fi de ajutor.

Mai degrabă aș deconstrui ceea ce este prezentat ca fiind niște personalități culturale de marcă, indiferent de cât de dureros ar fi. Mai degrabă m-aș confrunta cu scriitorii idealizați care au scris texte edificatoare, ca mai apoi, să recunosc că și ei au adoptat unele dintre cele mai urâte atitudini coloniale și au avut astfel de discursuri.

Au scris poeții ruși Pușkin, Lermontov, Brodsky texte groaznice și rasiste care îi aveau în vedere pe ucrainieni, ceceni, și care glorificau imperialismul rus? Desigur. Aceste lucruri trebuie știute, studiate și analizate, deoarece cuvintele lor sunt încă folosite ca arme de Moscova în zilele noastre, în cazul Ucrainei, dar și în alte părți.

Nu există o concluzie ușoară sau fericită la a fi vorbitor de rusă azi, urmărind zilnic mai multe știri groaznice în legătură cu agresiunea Rusiei în Ucraina, ascultând, atunci când poți suporta, cinci minute de abominațiuni de la Kremlin, și încercând să împaci emoții, identități și întrebări morale contradictorii.

Foto făcută în Odesa în octombrie 2022. La stânga scrie în ucraineană „Glorie Ucrainei”. La dreapta scrie „Trăiască Belarus”, în belarusă. Foto făcută de Filip Noubel, folosită cu permisiune.

Persoana care m-a făcut să reiau cititul, inclusiv în rusă, este Andrey Kurkov. El s-a născut la Saint Petersburg, a copilărit și a studiat japoneza la Kiev,  a făcut armata sovietică în Odesa, iar acum locuiește în Kiev. Scrie romane excentrice și ironice în rusă, inclusiv dar nu numai, despre războaiele din 2014 și 2022. În mai 2022, a spus o propoziție care mi-a rămas în minte: Ucraina ar trebui să dețină limba rusă, pentru că „Putin nu are drepturi de autor privind utilizarea limbii ruse”.

Atunci când un imperiu se prăbușește, fostele periferii nu se eliberează doar pe ele însele, ci într-un final, eliberează și centrul imperiului.

1 Comentariu

Alătură-te discuției

Autori, vă rugăm Deconectează-te »

Indicații

  • Toate comentariile sunt verificate de un moderator. Nu trimite comentariul de mai multe ori sau va fi perceput ca fiind spam.
  • Te rugăm să-i tratezi pe ceilalți cu respect. Comentariile care conțin mesaje de ură, sunt obscene sau reprezintă atacuri personale nu vor fi aprobate.