Ilustrație realizată de Global Voices cu OpenAI
Au fost câteva săptămâni agitate, dar totuși nimeni nu a crezut că va fi război. Eu cu siguranță nu am crezut. Ba chiar am reușit să le explic prietenilor și colegilor mei străini (în februarie 2022 tocmai începusem să lucrez la o universitate germană) că este ridicol să crezi că Rusia va ataca vreodată Ucraina.
Apoi am venit la realitate pe 24 februarie.
Am trecut prin toate etapele de doliu: inițial negarea (nu se întâmplă), apoi furia (vă rog să-l împuște cineva pe cel de la Kremlin). Pe lângă asta, m-am simțit inutilă și slabă, având acel sentiment al vinovăției care te slăbește tot mai mult pe zi ce trece.
Timp de mai multe săptămâni, am avut continuu în minte un fragment dintr-un cântec din Al Doilea Război Mondial, care începea cu versurile: „Kievul a fost bombardat, ni s-a spus că războiul a început”. Doar că, pe vremea aceea, Kievul fusese bombardat de Germania nazistă. Incomprehensibil.
On June 22 [1941], at exactly 4 o'clock in the morning, Kyiv was bombed and we were told that the war had started. The war had started in the morning, in order to kill more people. The parents were asleep, their children were sleeping when Kyiv was bombed.
Pe 22 iunie 1941, la fix 4 dimineața, Kievul a fost bombardat și ni s-a spus că războiul a început. Războiul a început dimineața, pentru a ucide mai mulți oameni. Părinții dormeau, copiii lor dormeau atunci când Kievul a fost bombardat.
În următoarele aproximativ două luni eram predispusă să izbucnesc în lacrimi subit — în timp ce conduceam, sau citeam, sau făceam orice — de câteva ori pe zi. Am vorbit cu copiii mei, explicându-le chiar de la început ce lucru groaznic făcea țara mea. Căutam încă semne că se va sfârși în orice moment. Că singurul responsabil era Putin, că el va dispărea în câteva săptămâni și războiul va lua sfârșit. Căutam semne care să-mi arate că oamenii din țara mea nu susțineau războiul. Verificam cu disperare platformele de socializare: ce se întâmpla? Vorbeam cu prietenii și cu rudele mele, care erau la fel de șocați ca și mine.
Apoi s-au întâmplat evenimentele de la Bucea [1].
După ceea ce s-a întâmplat la Bucea, am încetat să încerc să găsesc dovezi că acesta este războiul lui Putin; știam că pentru noi, începând chiar de atunci, era războiul nostru, al celor cu pașapoarte rusești, al celor care am trăit sub conducerea lui Putin timp de 30 de ani și nu l-am oprit, al celor care am tolerat violența în familii și în școli, violență care a dus la ceea ce s-a întâmplat în Bucea [1], Irpin [2] și Izium [3].
Trăiesc acum cu sentimentul constant că identitatea, limba și țara mea sunt toxice. Când se va schimba asta? Am încercat să-mi schimb identitatea dar nu pot. Aceasta este întipărită în mine și mi-e rușine de ea, câteodată mai mult, câteodată mai puțin. Uneori durerea încetează puțin. Totuși, un an este mult timp.
Vinovăția colectivă
Există discuția aceasta actuală despre vinovăția colectivă și responsabilitatea colectivă. Unul dintre cei mai buni prieteni de-ai mei, care este evreu, mi-a spus la începutul războiului că nu există vină colectivă și l-am crezut. Fac tot ce pot să nu fiu un martor pasiv. Scriu. Donez. Eu (și toți prietenii și rudele mele de peste graniță) am găzduit refugiați ucrainieni pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi. Am cumpărat trei laptopuri pentru copii ucrainieni care aveau nevoie să stea online. Nu vorbesc niciodată rusă cu ucrainieni. Nu îmi exprim niciodată părerea personală atunci când lucrurile devin în mod clar subiective pentru că înțeleg cum se simt ei. Cu toate acestea, am parte de multă ură atât din partea ucrainienilor (ceea ce este de înțeles), cât și din partea oamenilor din alte țări (ceea ce este greu de înțeles). Devine și mai dificil atunci când acest lucru îmi afectează serviciul, de exemplu. Ce fac atunci?
Acum și pașaportul meu reprezintă un „semnal de alarmă”. Știu deja asta atunci când stau la coadă la granița UE. De obicei încerc să-i avertizez pe cei din spatele meu că întâlnirea mea cu vameșii va fi probabil una lungă. Ultima dată vameșul de la Viena mi-a spus că permisul meu de ședere german este fals. „De unde l-ai luat?”, a spus el. Am zâmbit.
Cu toate acestea, sunt privilegiată: sunt albă, deci dacă nu trebuie să arăt pașaportul, este dificil să-ți dai seama că sunt rusoaică. Acum înțeleg mult mai bine cum s-au simțit oamenii atunci când a început așa numitul „război împotriva terorii”.
Deci da, sunt albă, dar nu suficient de albă. Există atât unii ucrainieni, cât și unii străini care spun: „Rușii sunt rasiști. Dar, pe de altă parte, nu sunt europeni, ci asiatici” (și jur că uneori sunt pe Twitter chiar și fotografii cu cranii „non-europene” de ruși). Ceea ce vreau să spun este că raționamentul acesta este problematic în multe feluri: în primul și în primul rând, în ce fel sunt „asiaticii” mai răi decât „europenii”, și în al doilea rând, cum am ajuns să apelăm din nou la eugenie [4]?
Vă rog să nu creți că cer milă sau că încerc să promovez discursul rusofob atât de popular în cadrul propagandei rusești. Nu fac asta.
Am mulți oameni în jurul meu, printre care și ucrainieni, prieteni de-ai mei, și oameni pe care i-am cunoscut anul trecut, inclusiv colegii mei de la Universitatea din Bremen, cu care păstrez legătura și ne sprijinim reciproc. Este firesc să fiu recunoscătoare pentru ei și sper ca acest lucru să dureze. Sunt mulți oameni în Germania și Spania (cele două cămine ale mele acum) care sunt grijulii și înțelegători, care înțeleg că războiul nu este vina noastră.
A cui este vina că regimul este o dictatură personalistă? Să-i întrebăm pe oamenii din Iran, pe oamenii din China (unde partidul-stat se pare că se transformă într-un autoritarism personalist) sau pe cei din Turcia. Este vina lor? După mine, răspunsul este nu. Dar subiectul este deschis pentru discuții.
Cu toate acestea, mă doare atunci când mama mea, care are peste 70 de ani și este profesor universitar, care a încercat mereu să aducă lumea academică rusă mai aproape de cea occidentală, spune: „Este ca și cum am fi leproși acum”. Mă tem că acest lucru nu se va schimba timp de decenii.