Ceaiul este cea mai populară băutură din Bangladesh. Ilustrând situația culegătorilor de pe plantațiile de ceai care câștigă foarte puțin, tânărul artist Tufan Chakma se întreabă dacă nu cumva oamenii beau de fapt sângele culegătorilor. Imagine de pe Facebook folosită cu permisiune.

Plata zilnică minimă a culegătorilor de ceai din Bangladesh a crescut de la 120 de taka (5.90 lei) la 170 de taka (8.36 lei) după ce culegătorii au făcut grevă timp de aproximativ trei săptămâni. Aceștia sunt printre muncitorii cu cele mai mici salarii aflați într-o industrie moștenită de la coloniștii britanici și care rămân una dintre cele mai marginalizate și exploatate comunități din Bangladesh. Deși au făcut grevă cerând o plată zilnică de 300 de taka (14.75 lei), prim ministrul Sheikh Hasina  a negociat cu proprietarii plantațiilor de ceai și a fixat noua plată zilnică minimă pe 27 august 2022. Aceasta reprezintă o creștere de aproximativ 25 la sută.

Asociația Proprietarilor de Plantații de Ceai a declarat că cei care gestionează domeniile unde lucrează culegătorii le furnizează condiții de locuire, pensie și asigurare medicală, la pachet cu subvenții pentru mâncare și de asemenea facilitează educația primară a copiilor culegătorilor, ceea ce aduce plata lor zilnică la 400 de taka (aprox. 20 de lei) înaintea creșterii. Mai multe organizații pentru drepturile muncitorilor și unele care aparțin de societatea civilă din țară au pledat în sprijinul culegătorilor de ceai.

Chiar dacă cei din sindicatul culegătorilor au protestat cerând creșterea plății zilnice la 300 de taka (14.75 lei), aceștia par mulțumiți cu creșterea la 170 de taka (8.38 lei). Videouri cu aceștia bucurându-se pot fi văzute pe platformele de socializare. Dar mulți oameni au pus întrebarea: cum vor supraviețui culegătorii de ceai cu un salariu mic din moment ce inflația a dus la creșterea costurilor de trai peste ceea ce își pot permite aceștia?

Culegătoarea de ceai Seema Mahali a răspuns acestei întrebări pentru BBC Bangla:

না হয় বাগানের জমিতে থাকি, কিন্তু ঘরের মেরামতের খরচ আমাদের। কাপড় কিনতে হয়, বাচ্চাদের পড়ালেখা করাতে হয়, চাল, ডাল সবজি কিনতে হয়। এই ১২০ টাকায় কি এতো কিছু হয়?

Ei spun că locuim într-o casă furnizată de cei care gestionează plantația, dar costurile reparaților la aceasta trebuie să le acoperim noi. Trebuie să cumpărăm haine și să avem grijă de educația copiilor noștri. De asemenea, trebuie să cumpărăm orez și legume. Ajung acești 120 de taka [5.90 lei]?

Chiar dacă o cană de ceai costă peste 120 de taka (5.90 lei) în ceainăriile de elită din capitală, culegătorii de ceai câștigă atât de puțin că nu își pot permite să cumpere pui sau legume de la piață. Unii dintre ei recurg la un fel de mâncare făcut din frunze de ceai. Acestea reprezintă un ingredient obișnuit al meselor zilnice. Referindu-se la aceasta, scriitorul Kasafaddauza Noman a scris pe Facebook:

এই অঞ্চলে চায়ের চেয়ে রোমাঞ্চকর জিনিস আর কী আছে? আমাদের প্রেম, আড্ডা, গল্প, গান, বিপ্লব, বিদ্রোহ কোনো কিছুই চা ছাড়া হয় না। বিজ্ঞাপন মারফত আমরা জানতে পারি কাপ শেষ হলেও রেশ রয়ে যায়, এক কাপ চায়ে তাজা হয়ে যাওয়া যায় নিমেষেই, এমনকি চায়ে চুমুক দিয়ে আমরা বদলে দিতে পারি পরিস্থিতি, প্রতিবাদ করতে পারি যেকোনো অন্যায়ের, পেয়ে যেতে পারি যুগান্তকারী আইডিয়া। কিন্তু বিজ্ঞাপনে চা শ্রমিকরা সারাজীবন ব্যাকগ্রাউন্ড প্রপস। দুটি পাতা একটি কুড়ি তোলার সুন্দর দৃশ্যটি আমাদের কাছে আরও সুন্দর হয়ে ওঠে দারুণ সিনেমাটোগ্রাফিতে। আর আজকাল তো নগরীর অভিজাত চায়ের দোকানে এক কাপ চা বিক্রি হয় ১২০টাকায়। সে চায়েরও হয় ফুড রিভিউ। অথচ শ্রমিকদের ১২০টাকার অসুন্দর জীবনের দৃশ্য সিনেমাটোগ্রাফিতেও আসে না, খবরেও খুব একটা পাওয়া যায় না। কারণ তারা চা পাতা ভর্তা খেয়েই কাটিয়ে দিচ্ছে বেহেশতি এই জীবন!

Ce poate fi mai romanțat în această regiune decât discuțiile despre ceai? Poveștile noastre de iubire, pălăvrăgelile, poveștile, cântecele și revoluțiile menționează adesea ceaiul ca punct de referință. Prin reclame suntem informați că după ce bem o cană plină cu ceai setea rămâne; că poți fi răcorit instant cu o cană de ceai. Chiar și numai sorbind ceai putem schimba orice situație, putem protesta împotriva oricărei nedreptăți și putem avea acces la idei revoluționare. Dar culegătorii de ceai din aceste reclame sunt recuzită de decor adevărată. Frumoasa scenă a culegerii ceaiului arată și mai bine cu ajutorul unei cinematografii excelente. În ziua de azi, trebuie să plătim cel puțin 120 de taka [5.90 lei] în ceainării de elită și chiar și cei care fac recenzii la mâncare prezintă aceste lucruri. Dar niciun video nu arată lupta din viața culegătorilor care trăiesc cu 120 de taka [5.90 lei] pe zi, iar aceste lucruri nu sunt discutate în mass-media dominantă, pentru că aceștia supraviețuiesc în acest „paradis” mâncând frunze de ceai!

Multe mega proiecte sunt acum în desfășurare în țară pentru a continua dezvoltarea sa economică. Referindu-se la acestea, Tasmia Afrin Mou a scris pe Facebook:

এত উন্নয়নকালে এই পোস্টার দেখতে হয় কেনো? ১৭০ টাকা রোজে মাসে ৩০ দিন কাজ করলেও চা শ্রমিক মাসে আয় করবেন ৫১০০ টাকা। কোনো আমিষ না, কোনো নিরামিষ না, কেবল ভাত আর রুটি হয় এই টাকায়?

De ce trebuie să vedem această pancartă [pe care o puteți vedea aici și pe care scrie „vrem pâine și orez la mesele noastre—vrem o plată zilnică de 300 de taka”-n.tr.] în acest stadiu al dezvoltării țării? Culegătorii de ceai vor câștiga 5100 de taka [aprox. 250 de lei] pe lună luând în considerare creșterea plății zilnice la 170 de taka [8.36 lei]. O familie abia își poate permite orez și pâine cu acești bani lunar, ce să mai vorbim de carne și legume!

Plantația de ceai Malinichara din Sylhet. Imagine de pe Wikipedia de Shahnoor Habib Munmun. CC BY 3.0.

Industria de ceai din Bangladesh

Cultivarea ceaiului în Bangladesh a început în timpul dominației coloniale britanice. În 1840 prima plantație de ceai a fost înființată în orașul port Chittagong. Dar cultivarea comercială a ceaiului a început în regiunea Sylhet în 1857. Acum sunt peste 167 de plantații de ceai în toată țara. O mare parte din industrie se află în regiunile Sylhet, Habiganj și Moulvibazar. Sunt în jur de 140,000 de culegători pe toate plantațiile, iar majoritatea dintre ei sunt implicați în această meserie de generații.

În anii 1860 și 1870, succesul comercial al plantațiilor de ceai din regiunile Assam și Sylhet au atras investiții de la multe companii străine. Astfel, plantațiile de ceai din zonă au început să se mărească și așa a crescut și cererea pentru culegători. Într-un studiu din 2014 intitulat „Istoria plantațiilor și a culegătorilor de ceai din Bangladesh”, Riad Mahmud și Alida Binte Saqi dezvăluie faptul că migrația culegătorilor de ceai a fost similară comerțului cu sclavi. Primii culegători care au muncit pe plantațiile de ceai nu erau născuți în Sylhet, aceștia venind din diverse părți ale Indiei — cei mai mulți fiind din zonele afectate de foamete. Ei au fost aduși pe plantații sub pretexte false, iar localnicii îi numeau „slugi”. Localnicii, proprietarii de plantații și oficialii îi tratau ca pe sclavi.

Nici în secolul 21 condiția culegătorilor de ceai nu s-a schimbat prea mult. Venitul și standardul lor de viață, precum și inegalitatea cu care se confruntă au ieșit la suprafață din nou odată cu protestele lor recente.