[1]Casa familiei Kolar din Sarajevo, capătul de început al Tunelului Speranței. Foto de Alem Bajramović, folosită cu permisiune.
Acest articol scris de Kristina Gadže a fost publicat inițial în Balkan Diskurs [2], un proiect al Centrului de Cercetare Post-Conflict (Post-Conflict Research Center [3]). O versiune editată a fost republicată de Global Voices conform unui acord de partajare de conținut.
Asediul de la Sarajevo [4] (1992-1996) a fost cel mai lung asediu al unei capitale din istoria modernă. Campaniile zilnice de bombardamente și de tragere care vizau populația civilă au fost groaznice și crude, fiind agravate de blocada convoaielor cu ajutoare umanitare și de ruperea oricărei legături cu restul Bosniei și Herțegovinei și cu lumea din afară. Din dorința de a supraviețui și de a comunica cu lumea exterioară, locuitorii din Sarajevo au săpat un tunel [5] în curtea familiei Kolar. Întinzându-se din cartierul Dobrinja până în cartierul Butmir, acesta a fost numit Tunelul D-B sau Tunelul Speranței.
Tunelul Speranței s-a aflat sub controlul Armatei Republicii Bosniei și Herțegovinei [6] (ARBiH) și a fost folosit pentru a distribui mâncare, țigări și arme pentru apărare. Acesta făcea legătura dintre orașul Sarajevo, care era total izolat din cauza Armatei Republicii Srpska [7] (VRS), cu teritoriul bosniacilor care era de cealaltă parte a Aeroportului Sarajevo, o zonă controlată de Națiunile Unite. Tunelul mergea pe sub pista aeroportului.
Construcția tunelului a început în aprilie 1993. Potrivit custodelui Edis Kolar, fiul lui Bajro Kolar, aceștia au știut de dinainte că tunelul va fi construit în curtea lor, dar nu se discuta despre acest lucru în mod public.
[8]Interiorul Tunelului Speranței. Foto: Alem Bajramović, folosită cu permisiune.
Chiar dacă luptau pe front, Edis Kolar și tatăl său mergeau regulat să verifice casa. Edis își amintește că odată erau niște oameni în fața casei, inclusiv inginerul Nedžad Branković, proiectantul șef al tunelului, niște arhitecți din Zenica și Bakir Izetbegović [9], (fiul președintelui de atunci din Bosnia și Herțegovina, Alija Izetbegović [10], care era directorul Institutului de Construcții din Sarajevo și care a devenit mai târziu și el politician).
„Îmi amintesc foarte bine ce a spus Bakir: «Ne trebuie casa și terenul pentru ceva.» Știam că tunelul este în construcție, dar era un secret bine păstrat. Tata știa de ce avea nevoie el [Bakir], așa că a spus doar: «Tot ce este al meu este și al tău»”, își amintește Edis. El continuă explicând că tatăl său a lucrat în echipa care a săpat tunelul și a ajutat la achiziționarea echipamentului.
La două luni după acea vizită, Edis a spus că oamenii au început să sape cu mâinile rând pe rând. Atunci au fost mai puține bombardamente, dar în momentul în care Armata Republicii Srpska (VRS) a aflat de săparea tunelului, a lansat două atacuri groaznice pe 17 și 18 martie 1993. „Au demolat totul. Dar tot nu au reușit”, a spus Edis, deoarece construcția a continuat în ciuda pagubelor.
Edis spune că tunelul a avut o importanță enormă pentru cetățenii din Sarajevo și că dacă nu era construit, putem doar să ne imaginăm ce s-ar fi putut întâmpla. Acesta a evidențiat de asemenea că tunelul nu a fost construit pentru a fi folosit ca mijloc de scăpare, ci a fost utilizat ca infrastructură și ca mijloc de aprovizionare.
Un muzeu drept dovadă
Edis explică faptul că după ce au construit tranșeele și liniile de comunicație, tunelul a devenit o dovadă a vieții de zi cu zi a cetățenilor din Sarajevo, unde unii s-au căsătorit.
Unul dintre aceștia a fost prietenul lui Edis, Elvir Spahić, care avea 18 ani atunci și care a fost cu Edis pe câmpul de luptă din zona Treskavica. „[Spahić] avea o iubită din Hrasnica și noi îl tachinam în legătură cu ea. Dar într-o dimineață, Spahić ne-a spus că se căsătorește. Noi am râs, dar am luat puștile și am tras câteva focuri în aer, iar ei au mers prin tunel la Sarajevo”, și-a amintit Edis.
Potrivit acestuia, tunelul nu a fost folosit în ultima lună de război deoarece a fost umplut de apă. Edis și tatăl său au mers acasă să-l curețe și au găsit lucruri abandonate, căruțe și fotografii. „Am strâns toate lucrurile și le-am aranjat frumos în pivniță, care era goală, și așa a fost creat muzeul [11]”, a spus Edis.
[12]Deși colaborează cu școli, Tunelul Speranței este mai puțin vizitat de elevii școlilor din Herțegovina sau de cei din Republica Srpska. Foto de Alem Bajramović, folosită cu permisiune.
Inspirat de idea conservării lucrurilor care au rămas, Edis a căutat artefacte de vânzare din acea perioadă în toată Bosnia și Herțegovina. Chiar și în ziua de azi, pot fi donate artefacte muzeului dacă oamenii cred că acestea au legătură cu tunelul în timpul asediului de la Sarajevo. Edis spune că deși multe organizații umanitare au venit să ajute le reconstruirea casei lor după război, tatăl său nu a vrut să o reconstruiască. El a vrut ca locuința să rămână exact așa cum a fost.
Conținut muzeal accesibil
Muzeul a fost condus de Bajro și Edis Kolar până în 2012, atunci când a fost preluat de Fondul Memorial din Cantonul Sarajevo. Până în aprilie 2022 a fost terminată reconstrucția [13] a 130 de metri din tunel, care a trebuit reconstruit de la zero deoarece merge pe sub aeroportul din Sarajevo. O parte din pista aeroportului a fost reconstruită în 1998, iar toată lungimea acelei părți de tunel a fost umplută cu ciment.
„Cu trei sau patru ani în urmă, am decis să blocăm acea parte din tunel și să nu mergem pe sub aeroport, ci doar până unde putem merge pe pământ. De aceea au fost puse scânduri și balustrade în acea parte plină de ciment”, a spus Edis, explicând că proiectul conceptual a fost creat de arhitecta Selina Tanović și a fost scrisă o aplicație internațională de proiect pentru a finanța finalizarea sa.
[14]În fiecare an Tunelul Speranței organizează ateliere pentru copii orbi sau cu deficiențe de vedere. Foto de Alem Bajramović, folosită cu permisiune.
Tunelul și muzeul sunt vizitate de aproximativ 170,000 de vizitatori anual. Conținutul a fost adaptat ca să fie accesibil atât copiilor orbi și celor cu deficiențe de vedere, cât și celor cu tulburări de dezvoltare. „În fiecare an organizăm ateliere pentru copii orbi și cu deficiențe de vedere împreună cu un profesor și custodele nostru. Aceștia ne-au ajutat să tipărim ghidul în Braille”, a spus Edis.
Vizitatorii care vin să vadă tunelul sunt din Bosnia și Herțegovina, din regiune și din toată lumea.