Tatiana Bazzichelli. Foto de Maria Silvano folosită cu permisiune.
Denunțătorii neregulilor, fie că sunt prezentați ca fiind eroi sau răufăcători, au intrat în curentul principal al culturii mondiale mulțumită personalităților precum Julian Assange, Chelsea Manning, Edward Snowden și a atenției pe care au primit-o din partea mass-media sau a industriei filmului. Dar cum este viața reală a acestora și ce îi motivează să-și sacrifice viețile personale, carierele și uneori chiar viața pentru a dezvălui abuzul de putere?
Pentru a găsi niște răspunsuri, Global Voices (GV) a vorbit cu Tatiana Bazzichelli [1], o scriitoare, academiciană și activistă care locuiește la Berlin. Ea este fondatoarea Disruption Network Lab [2], o platformă care susține convergența dintre drepturile omului, tehnologie și artă. Bazzichelli a editat recent cartea „Whistleblowing for Change” – „Denunțarea neregulilor în numele schimbării” (care poate fi descărcată de aici [3]), o antologie de interviuri [4] și eseuri ale denunțătorilor și cercetătorilor din Europa, Turcia și SUA. La cât de încărcat a devenit termenul aflat în discuție, prima întrebare pusă de GV a fost despre definiția denunțării neregulilor:
Whistleblowing is a term that is difficult to translate in many languages. In some countries, the translation is even misleading, because it focuses on the negative effects of it, and tends to stigmatise such an act as something deplorable. Whistleblowers are people who report wrongdoing, cases of corruption, misconduct in the workplace, but also serious forms of political and social abuse, revealing information of public interest that needs to be disclosed. Whistleblowers denounce behaviours that they consider illegal or abusive, perpetrated by the systems of which they are part, or whose internal logics they know well. In a broad sense, whistleblowing is a practice of informing the public about unknown facts that need to be revealed. The book “Whistleblowing for Change“ investigates whistleblowing as a developing political practice that has the capacity to provoke social change through thirty personal stories written by whistleblowers, journalists, activists, artists, researchers and critical thinkers.
Denunțarea neregulilor (whistleblowing) este un termen dificil de tradus în multe limbi. În unele țări traducerea este chiar eronată, pentru că se concentrează pe efectele sale negative, și tinde să stigmatizeze o asemenea acțiune ca fiind ceva deplorabil. Denunțătorii sunt oameni care raportează ilegalitățile, cazurile de corupție, conduita ilegală la locul de muncă, dar și formele serioase de abuz politic și social, dezvăluind informații de interes public care trebuie relevate. Aceștia denunță comportamente pe care le consideră ilegale sau abuzive care sunt perpetuate de sistemele din care ei înșiși fac parte sau ale căror logică internă o cunosc bine. Într-un sens larg, denunțarea neregulilor este o practică a informării publicului despre adevăruri neștiute care trebuie dezvăluite. Cartea „Denunțarea neregulilor în numele schimbării” analizează denunțarea ca fiind o practică politică în dezvoltare care are capacitatea de a provoca schimbare socială prin intermediul a 30 de povești personale scrise de jurnaliști, denunțători, activiști, cercetători și gânditori critici.
Dat fiind prețul personal mare pe care majoritatea denunțătorilor trebuie să-l plătească, GV a întrebat-o pe Bazzichelli care ar putea fi motivația lor când apar public pentru a denunța nedreptatea:
The best people to answer to this question would be the whistleblowers themselves, because blowing the whistle is an act that is both public and personal. However, the understanding that I got from meeting many whistleblowers is that they are seeking for justice. I see whistleblowing as a mindset that motivates people to report behaviour that is harmful to society. It is impossible to my point of view to understand the deeper meaning of whistleblowing without getting to know the people who are personally involved. Blowing the whistle changes the lives of everyone involved in this process, and many whistleblowers wish to help change the lives of all of us for the better. Unfortunately, this is not always the case.
Cei mai în măsură să răspundă întrebării acesteia sunt denunțătorii înșiși, pentru că denunțarea neregulilor reprezintă o acțiune care este atât publică, cât și personală. Dar, din câte am înțeles eu din întâlnirile mele cu mulți denunțători, ei fac acest lucru deoarece caută dreptate. Văd denunțarea ca pe un mod de gândire care-i motivează pe oameni să raporteze comportamente care dăunează societății. Din punctul meu de vedere, este imposibil să înțelegi semnificația mai profundă a acestei acțiuni fără a-i cunoaște pe oamenii care sunt implicați personal. Denunțarea neregulilor schimbă viețile tuturor celor implicați în acest proces, iar mulți denunțători își doresc să ajute la schimbarea vieților noastre ale tuturor în mai bine. Din păcate, nu se întâmplă mereu asta.
Într-adevăr, consecințele denunțării sunt dramatice și pot fi letale. Adesea, acestea includ moarte socială, detenție, discurs instigator la ură, respingere din partea familiei și prietenilor, sancțiuni substanțiale și încarcerare [5], șomaj pe termen lung, probleme de sănătate, și, în unele cazuri răpire, tortură și moarte [6]. Bazzichelli explică:
In many social and cultural contexts, whistleblowing is still targeted as a form of treason. The consequence is that whistleblowers are persecuted, ignored, isolated, and strong measures are implemented against them. The idea of producing “evidence” and revealing information of public interest from within the systems is not always seen as something positive. There is an ingrained discriminatory practice embedded in many workplaces and institutions, which sees the person who uncovers illegal activities and illicit deals as a traitor. This provokes a climate of intimidation, bullying and fewer people are inclined to support whistleblowers, feel close to them, or follow their steps. I believe we should do the opposite. We need to demystify the act of blowing the whistle, better inform the public on its meaning, and show that this courageous choice is helping society to become more just.
În multe contexte sociale și culturale, denunțarea este încă tratată ca o formă de trădare. Consecința este că denunțătorii sunt persecutați, ignorați, izolați și sunt luate măsuri dure împotriva lor. Ideea de a crea „dovezi” și de a dezvălui informații de interes public din interiorul sistemului nu este mereu văzută ca fiind ceva pozitiv. În multe instituții și locuri de muncă este înrădăcinată o practică discriminatorie conform căreia o persoană care dezvăluie activități și afaceri ilegale este văzută ca fiind trădătoare. Acest lucru duce la crearea unui climat de intimidare și hărțuire, astfel mai puțini oameni sunt înclinați să sprijine denunțătorii, să se simtă aproape de ei sau să le calce pe urme. Consider că ar trebui să facem opusul. Trebuie să demistificăm această acțiune, să informăm mai bine publicul despre ce înseamnă ea și să arătăm că această alegere curajoasă ajută societatea să devină mai dreaptă.
Într-un context atât de dificil, pot filmele, activismul și mărturiile să schimbe optica legată de faptul că denunțătorii sunt percepuți ca fiind niște trădători? Bazzichelli propune un răspuns nuanțat:
I would like to mention the work of great film directors such as Sonia Kennebeck, that directed the film “United States vs. Reality Winner [7]” — the story of 25-year-old NSA contractor and whistleblower Reality Winner — and the film “National Bird [8],” that focused on the US drone programme through the personal perspectives of whistleblowers and survivors of drone strikes in Afghanistan; or the Italian film “Never Whistle Alone [9]” by Marco Ferrari, that gives an insight into the phenomenon of retaliation that whistleblowers experience in the workplaces after speaking out. Of course, we all know the films of Laura Poitras, and her 2014 Academy Award winning documentary “Citizenfour [10]” about the story of Edward Snowden and his exposure of NSA mass surveillance — we speak extensively about the motivations behind her film in the interview for our book. However, the journalistic organisation that mostly challenged the infamous narrative about whistleblowers being traitors to my point of view has been WikiLeaks and the network around it. WikiLeaks has revolutionised journalism since its foundation in 2006. Thanks to Julian Assange and his team, major war crimes and global misgovernance have been revealed.
Aș vrea să menționez munca unor regizori de film minunați precum Sonia Kennebeck, care a regizat fimul „United States vs. Reality Winner [7]” — povestea angajatei de 25 de ani a NSA și denunțătoarei Reality Winner — și filmul „National Bird [8]” („Pasărea națională”) care are ca subiect programul american cu drone văzut din perspectiva subiectivă a denunțătorilor și a supraviețuitorilor atacurilor cu drone din Afganistan; sau filmul italienesc „Never Whistle Alone [9]” („Nu fluiera niciodată singur”) de Marco Ferrari, care oferă o perspectivă asupra represaliilor de care au parte denunțătorii la locul de muncă după ce vorbesc despre nereguli. Desigur, cu toții știm despre filmele Laurei Poitras și despre documentarul ei din 2014 premiat cu Oscar „Citizenfour [10]” („Cetățeanulpatru”) care spune povestea lui Edward Snowden și dezvăluirea sa cu privire la supravegherea în masă efectuată de NSA — vorbim cu ea pe larg despre motivele din spatele acestui film într-un interviu din carte. Dar organizația jurnalistică care a contestat cel mai mult perspectiva notorie că denunțătorii sunt trădători, din punctul meu de vedere, a fost WikiLeaks și rețeaua din jurul acesteia. WikiLeaks a revoluționat jurnalismul de la fondarea sa în 2006. Mulțumită lui Julian Assange și echipei sale, au fost dezvăluite crime de război majore și guvernări defectuoase la nivel mondial.
Ea pare de asemenea să afirme faptul că denunțatul ar trebui tratat ca un drept civil:
Whistleblowers help to expose systems of power and injustice, and often pay a high price for revealing the truth. If we would understand whistleblowing as an act of civic consciousness, then there would be less persecution for them and a more just society. I propose to conceptually expand this act to a set of practices at the cultural, political, technological, and artistic levels. It is our responsibility to work raising public awareness of whistleblowing and opposing the persecution of truth-tellers and whistleblowers. Collectively, we should support those who have decided to fight for the good of society. This is the reason why the book features contributions not only from whistleblowers, such as Brandon Bryant, John Kiriakou, Lisa Ling, Cian Westmoreland and Daniel Hale, but also from people who have been close to the experience of whistleblowers, such as Billie Winner-Davis (Reality Winner's mother), Laura Poitras, Frederik Obermaier and Bastian Obermayer, Annie Machon, Simona Levi, Suelette Dreyfus and Naomi Colvin, and other writers and activists working to expose wrongdoing and forms of social injustice, such as Barrett Brown, Lauri Love and Daryl Davis, to name a few.
Denunțătorii ajută la dezvăluirea sistemelor de putere și injustiție și plătesc adesea foarte scump pentru dezvăluirea adevărului. Dacă am înțelege denunțarea ca pe un act de conștiință civică, atunci ar exista mai puțină persecuție împotriva denunțătorilor și am avea o societate mai dreaptă. Propun să extindem conceptual acest act la un set de practici pe diferite nivele: cultural, politic, tehnologic și artistic. Este responsabilitatea noastră să ne străduim să facem lumea să conștientizeze această acțiune de denunțare a neregulilor și să ne opunem persecuției denunțătorilor și a celor care spun adevărul. Ar trebui să-i sprijinim la nivel colectiv pe cei care au decis să lupte pentru binele societății. Acesta este motivul pentru care în carte nu sunt doar contribuții ale denunțătorilor, precum Brandon Bryant, John Kiriakou, Lisa Ling, Cian Westmoreland și Daniel Hale, dar de asemenea și contribuții ale oamenilor care au fost aproape de aceștia, precum Billie Winner-Davis (mama lui Reality Winner), Laura Poitras, Frederik Obermaier și Bastian Obermayer, Annie Machon, Simona Levi, Suelette Dreyfus and Naomi Colvin, și alți scriitori și activiști care se străduiesc să dezvăluie ilegalități și forme de nedreptate socială, precum Barrett Brown, Lauri Love și Daryl Davis, ca să numesc doar câțiva dintre ei.
Pentru a schimba percepția că denunțarea înseamnă trădare, aceasta poate fi abordată ca o formă de perturbare [a sistemului], după cum argumentează Bazzichelli în carte. Iată cum a ajuns aceasta să lege cele două concepte:
The idea of the book is to link whistleblowing to disruptive practices, as an intervention that challenges closed systems from within and changes the regular state of things to provoke change. In 2011 I wrote a book about the need to re-appropriate the concept of disruption from business culture, to apply it on art and activism to imagine a different political opposition that comes from within the systems that we are trying to confront. In recent years, the idea of disruption has been re-appropriated by populists, but with very different means — to enhance more power and provoke chaos, to spread fake news and misinformation, rather than dismantle power logics as a cause of oppression to society. It is an endless feedback look. We need to re-appropriate disruption once again. I believe that whistleblowers are those from whom to be inspired.
Ideea acestei cărți este să facă legătura dintre denunțarea neregulilor și practici perturbatoare, ca o intervenție care contestă din interior sistemele închise și care schimbă starea obișnuită a lucrurilor pentru a duce la schimbare. În 2011 am scris o carte despre nevoia de readaptare a conceptului de perturbare preluat din cultura de afaceri, pentru a-l aplica în artă și activism spre a ne imagina o opoziție politică diferită care vine din interiorul sistemului pe care încercăm să-l înfruntăm. În ultimii ani, ideea de perturbare a fost preluată de populiști, dar cu scopuri foarte diferite — mai degrabă pentru a-și spori puterea și a provoca haos, pentru a răspândi știri false și dezinformare, decât pentru a desființa logica în care puterea este o cauză a oprimării sociale. Este o buclă de reacție fără sfârșit. Trebuie să adaptăm perturbarea din nou. Cred că denunțătorii sunt cei de la care ne putem inspira.