Atunci când în Brazilia a început comerțul cu sclavi în secolul al 16-lea, credințele și ritualurile religioase au supraviețuit în călătoria lungă și înșelătoare împreună cu această practică. De-a lungul secolelor, asemenea credințe au reușit să unifice mulți descendenți ai celor aproximativ patru milioane de sclavi aduși în țară, cu ajutorul religiilor afro-braziliene contemporane Candomblé și Umbanda.

În aceeași perioadă de colonizare, 700,000 de imigranți portughezi s-au stabilit în Brazilia, aducând cu ei propria lor versiune a catolicismului. Unii dintre aceștia au încercat să își construiască case în Sertão, un deșert neiertător.

Cele două grupuri etnice au ajuns să locuiască aproximativ în aceeași regiune — cea de nord-est — dar și să împărtășească un aspect inter-religios important — un ritual cunoscut ca fechamento de corpo sau închiderea corpului.

Acesta este bazat pe o rugăciune de protecție care are ca rezultat un corp închis (corpo fechado). Ritualul este menit să alunge răul — fie el spiritual, fizic sau ambele. Dacă entitatea vizată era de natură fizică, cel care primea ritualul credea că este protejat de atacuri indiferent de arma folosită, inclusiv cuțite, pistoale și chiar și venin de șarpe.

Dar cum a devenit închiderea corpului un element comun ale religiilor atât de diferite din Brazilia? Povestea începe acum mai bine de cinci sute de ani.

Catolicismul ca acoperământ

În secolul al 15-lea, portughezii au mers în Africa pentru a căuta o cale spre India și au început să cultive trestie de zahăr, iar apoi s-au îndreptat spre o afacere mai profitabilă: sclavia. În aceeași perioadă, în Africa Sub-Sahariană, misionarii din Portugalia au venit cu scopul de a-i converti pe localnici.

Manifestarea de mai târziu a sistemelor de credință africane în Brazilia sugerează că misionarii nu au avut un succes total. În loc ca africanii să-și schimbe fundamental credințele, aceștia le-au suplimentat și/sau deghizat cu elemente ale religiei portughezilor, catolicismul. Una dintre credințele africane care a intrat sub acest acoperământ catolic a fost ritualul închiderii corpului.

Revista braziliană Mundo Estranho a scris despre acest lucru într-un articol din ianuarie 2014:

Naquela época, chegaram ao país os primeiros africanos de origem iorubá, um povo que ocupava a região onde hoje ficam Nigéria, Benin e Togo. A religião dos iorubás era o candomblé, mas eles aportaram no Brasil como escravos e não podiam cultuar suas divindades livremente […] Por causa dessa proibição, os escravos começaram a associar suas divindades com os santos católicos para exercerem sua fé disfarçadamente. Como os santos católicos são bem numerosos, existem divindades que são identificadas com mais de um santo. Por exemplo: Oxóssi, o rei da caça, é associado a São Jorge e a São Sebastião.

Pe vremea aceea, primii africani, descendenți ai tribului Yoruba, au ajuns în Brazilia, un popor care a ocupat regiunea unde se găsesc astăzi Nigeria, Benin și Togo. Religia lor era Candomblé, dar aceștia au ajuns în Brazilia ca sclavi și nu își puteau venera zeii în voie […] Din cauza acestei interdicții, sclavii au început să asocieze zeii lor cu sfinții catolici pentru a-și practica credința în secret. Deoarece sfinții catolici sunt numeroși, există divinități care sunt asociate cu mai mult de un sfânt. De exemplu, Oxóssi, zeul vânătorii, este asociat cu Sf. Gheorghe și cu Sf. Sebastian.

Candomblé ca religie a fost formalizată în secolul al 19-lea. Apoi a apărut umbanda în secolul 20, care este în esență un amestec dintre candomblé și spiritism. Spiritismul este o mișcare religioasă care promovează existența spiritelor și a reîncarnării.

Cele două religii africane sunt „comparabile cu islamul și creștinismul”, de vreme ce „au fundamente, rituri, viziuni și interpretări complet diferite”, potrivit blogului Tenda de Umbanda Filhos da Vovó Rita, care este administrat de un templu umbanda din Santa Catarina. Cu toate acestea, blogul explică faptul că umbanda și candomblé au și niște elemente comune precum devotamentul față de zeii cunoscuți ca Orixás și folosirea mărgelelor și a tobelor de mână.

De asemenea, ambele practică ritualul închiderii corpului. Este interesant faptul că ritualul — care mai este numit și „kura” (leac) — este de obicei practicat în toate templele din Brazilia în fiecare an în Vinerea Mare, înainte de sărbătoarea creștină a Paștilor.

Pe blogul O Candomblé este explicată procedura ritualică:

As Kuras são incisões feitas no corpo do Yaô (noviço já iniciado no Candomblé), que por um lado representam o símbolo de cada tribo, como o símbolo de cada Ilê (casa ou terreiro), mas têm o objectivo de fechar o corpo do Yaô, protegendo-o de todo o tipo de influência negativas.

Para isso são feitas as incisões (o que chamamos de abrir) e nessas incisões é colocado o Atim (pó) de defesa para aquele Yaô (iniciado). O Atim tem uma composição base de diversas plantas e substâncias, mas o Atim utilizado para as Kuras, contêm também as ervas do Orixá daquele Yaô em quem ele vai ser aplicado.

Kuras (leacuri) sunt incizii făcute pe corpul unui Yaô (novice deja inițiat în candomblé). Aceste incizii reprezintă simbolul fiecărui trib, precum și simbolul fiecărui templu și au scopul să închidă corpul inițiatului, protejându-l de toate tipurile de influențe negative.

La final inciziile sunt făcute (ceea ce noi numim „deschideri”) și în acestea este pusă o pudră pentru protecția inițiatului. Pudra conține diferite plante și substanțe, dar tipul celei folosite pentru Kuras conține și ierburi specifice zeității pentru care se face ritualul.

Umbanda, pe de altă parte, folosește în general metode mai puțin invazive pentru a „închide” corpul. În loc de incizii, conducătorul templului va folosi un amestec de ierburi și de alte ingrediente și va face semnul crucii ușor deasupra diferitelor părți ale corpului persoanei care trece prin ritual.

Ingredientele variază. Potrivit celor scrise pe blogul Sete Porteiras, elemente precum chei, cretă albă, ierburi, ulei de măsline, lanțuri, amulete, rugăciuni, lumânări, apă, scoici, lanțuri de oțel și usturoi sunt folosite adesea. Fiecare conducător de templu are propriul mod de a manipula elementele fizice menite pentru protecția divină.

Rugăciunile pentru protecție ale unui bandit

Brazilienii de origine africană nu au fost singurii care practicau închiderea corpului. Țăranii de origine portugheză, care sunt numiți sertanejos — asemănători cowboy-lor americani — au preluat de asemenea ritualul.

Aflat în zona rurală de nord-est, Sertão este deșertul brazilian. Precipitațiile anuale scăzute din regiune au dus de-a lungul timpului la secete și la un teren care nu se pretează cultivării. Acolo, viața este cinică, plină de sacrificii și greutăți de zi cu zi, dar în ciuda a toate acestea, populația din zonă supraviețuiește și merge înainte. Euclides da Cunha, un autor și reporter brazilian care a transmis de la Războiul celor din Canudos, o revoltă a țăranilor care a avut loc la sfârșitul secolului al 19-lea în deșertul Sertão, s-a referit la longevitatea și puterea țăranilor, atunci când a spus: „sertanejo este, înainte de toate, o fortăreață”.

Regiunea are o cultură distinctă. De-a lungul secolelor, tradițiile orale s-au amestecat și au dat naștere unei literaturi vaste cunoscută drept cordel; unor stiluri muzicale precum forró, frevo, xaxado, samba de roda și samba de coco; și unor festivaluri de iarnă (în timpul sezonului ploios) care se îl au în centru pe Sf. Ioan Botezătorul.

Religia din Sertão are o variantă unică. Țăranii și-au creat propriul lor catolicism rural în Brazilia, care combină „magia, superstiția, prezența amuletelor, rugăciuni pentru putere și protecție, femei credincioase și oameni pioși”, potrivit sociologului Max Silva D'Oliveira. Acestea includeau și ritualul închiderii corpului.

Unul dintre cei mai cunoscuți sertanejos care a practicat acest ritual a fost Virgulino Ferreira da Silva, cunoscut mai bine ca Lampião. Acesta a fost cel mai faimos lider al bandiților din Brazilia, care a operat în partea de nord-est a țării în anii 1920 și 1930. Autorul american Billy Jaynes Chandler, care a scris cartea „Regele bandiților”, îl aseamănă cu Jesse James din Statele Unite. Deși Lampião a încălcat continuu legea cu ardoare, acesta nu și-a încălcat niciodată credințele religioase, care erau și mitice.

Pe blogul Lampião Aceso sunt descrise credințele lui Lampião în era banditismului nomad:

…onde era comum a crença de que aquele que soubesse alguma oração de corpo-fechado e tomasse seus cuidados, estaria protegido contra a peste e as balas mortais dos inimigos. Lampião e seus cangaceiros recitavam esta oração diariamente. O líder do cangaço acreditava que a força da fé era suficiente para protegê-los dos perigos naturais do Sertão […]. Outro guerreiro, séculos antes, tornou-se símbolo da proteção divina: São Jorge, que corresponde, na mitologia, ao Orixá dos exércitos e dos guerreiros. […] Lampião incluiu em sua oração de fechamento de corpo não só vários elementos da oração a São Jorge, como principalmente a imensa religiosidade que recobre o povo sertanejo.

…era ceva obișnuit să crezi că cei care știau o rugăciune de închidere a corpului și își luau măsuri de protecție vor fi feriți de boală și de gloanțele mortale ale inamicilor. Lampião și banda sa spuneau asemenea rugăciuni zilnic. Liderul bandiților credea că puterea credinței era suficientă pentru a-i proteja de catastrofele naturale din Sertão […]. Un alt războinic a devenit, cu secole înainte, un simbol al protecției divine: Sfântul Gheorghe, care corespunde în mitologie cu zeul armatelor și războinicilor Orixá. […] Lampião a inclus în rugăciunile sale de închidere a corpului nu doar niște elemente din rugăciunea către Sf. Gheorghe, dar și uriașa natură religioasă a populației din zona rurală.

Pe lângă rugăciunile de protecție, Lampião era bine cunoscut atât printre bandiți, cât și printre inamici ca având abilitatea de a vedea „mai departe”. Și nu doar aceasta, dar inamicii săi din Forças Volantes — soldați care erau contractați să lupte cu bandiții — credeau și ei în însemnătatea propriilor vise. În cartea „Lampião: Senhor do Sertão” (Lampião: Maestrul din Sertão), autoarea Elise Grunspan-Jasmin explică mai multe:

Lampião não tinha somente o dom de interpretar os sinais anunciadores de boa fortuna, de perigo ou de desgraça. Dizia-se que era dotado de uma intuição de adivinho e, de acordo com alguns dos seus companheiros, de um ‘sexto sentido': ele ‘via’ o que os inimigos procuravam dissumular e também o que ninguém tinha possibilidade de ‘ver’.

Lampião nu avea doar darul de a interpreta semne care prevesteau noroc, pericol sau ghinion. Se spune că avea și darul unui prezicător și, potrivit asociaților săi, avea un „al șaselea simț”: acesta „vedea” ceea ce încercau inamicii săi să ascundă și ceea ce nimeni altcineva nu putea „să vadă”.

În ciuda rugăciunilor sale zilnice pentru protecție, Lampião, care probabil s-a simțit invincibil în timpul celor 16 ani cât a fost cel mai mare bandit din Brazilia, a fost în cele din urmă trădat, ceea ce a dus la uciderea sa de către trupele de poliție. Corpul său „închis” a fost literalmente deschis și pus în văzul tuturor pentru a-i descuraja pe cei care i-ar fi preluat cauza. S-ar putea spune că moartea sa este o dovadă că ritualul de închidere a corpului nu funcționează, dar poate faptul că acesta a fost bandit timp de aproape două decenii dovedește contrariul.

O scăpare pentru cei care au dus-o cel mai greu

Cel mai interesant dintre toate nu este faptul că ritualul închiderii corpului este viu sau moare odată cu anumiți oameni, ci faptul că supraviețuiește cultural, după secole, chiar și atunci când este practicat de grupuri sociale complet diferite.

Chiar dacă ritualuri precum închiderea corpului nu au venit din Brazilia, faptul că ele au prins rădăcini aici printre cei cărora le-a fost cel mai greu — descendenții sclavilor și cei ai locuitorilor din Sertão — nu pare a fi o coincidență. Motivul pentru care acest ritual supraviețuiește poate fi găsit atât în peisajul geografic, cât și în cel religios, unde are cea mai mare relevanță —un punct de convergență care se întâmplă să fie în Brazilia.