O parte din coperta antologiei în engleză numită Amanat, care conține opere literare ale femeilor din Kazahstan. Imagine folosită cu permisiune de la publiciști.
De când și-a declarat independența față de Moscova, statul Kazahstan [1] din Asia Centrală s-a îmbarcat într-o călătorie de redefinire a identității sale multietnice și multilingvistice, distanțându-se de modelele sovietice impuse legate de colonialism, cenzură istorică și de rolurile de gen. Renașterea kazahă actuală își remodelează propriile definiții culturale cu precădere în domeniile filmului, muzicii, artei moderne și literaturii.
Literatura kazahilor, care erau în mod tradițional nomazi, a rămas în mare parte orală până în secolul al 19-lea când procesul de colonizare a Rusiei Țariste [2] a introdus folosirea limbii ruse, dar și accesul la tehnologia de tipărire. Apoi s-a dezvoltat o literatură rusofonă paralelă care a fost promovată politic în anii 1920, atunci când a început perioada sovietică [3]. Moscova a încurajat etnicii kazahi și alte etnii să scrie în limba transnațională din acea perioadă, prezentând limba kazahă ca pe o opțiune mai puțin favorabilă. Există puține mențiuni despre scrierile femeilor până în perioada sovietică, dar în ziua de azi literatura kazahă a devenit mai diversă în ceea ce privește formele, stilul, genul și etnicitatea. Acest lucru se regăsește foarte mult în „Amanat. Scrierile femeilor din Kazahstan” (Amanat. Women's Writing from Kazakhstan [4]), prima antologie de acest fel din Kazahstan care va apărea în engleză în iulie 2022.
Zaure Batayeva, foto folosită cu permisiune.
Antologia a fost coordonată și tradusă de Zaure Batayeva și de Shelley Fairweather-Vega, două femei care promovează traducerea literaturii din Kazahstan. Betayeva este ea însăși o scriitoare, o traducătoare literară din și în kazahă și o comentatoare culturală. Fairweather-Vega traduce din rusă și uzbecă în engleză și a publicat pe site-urile „Cuvinte fără granițe” (Words Without Borders [5]) și „Literatura mondială de azi” (World Literature Today [6]). Antologia prezintă 13 scriitoare și își ia numele de la termenul în kazahă „amanat” care se poate referi la o promisiune și datorie morală, dar și la o moștenire. Textele selectate au fost scrise în ultimii 30 de ani, dar includ referințe la perioadele istorice atât de dinainte, cât și de după câștigarea independenței, inclusiv anii regimului stalinist.
Global Voices le-a întrebat pe ambele femei despre felul în care au abordat relația dintre kazahă și rusă atunci când au ales textele și despre propria lor practică de traducere în engleză. Fairweather-Vega explică faptul că unul dintre obiective a fost să prezinte diversitatea lingvistică din Kazahstan, așadar a existat o selecție atentă a textelor a șapte autoare care scriu în principal în rusă și șase care scriu în kazahă, toate textele fiind traduse direct în engleză pentru a evita traducerea unei traduceri. Menționând că majoritatea autoarelor incluse în antologie sunt ele însele traducătoare, aceasta adaugă:
We tried to honor each author’s bilingualism in translating their work; we were sensitive to instances when a Russian word was being treated as a foreign word in a Kazakh text, for example, as opposed to when that Russian word was offered up as a more “normal” word.
Am încercat să onorăm bilingvismul fiecărei autoare atunci când le-am tradus operele; am fost atente la cazurile în care un cuvânt rusesc era tratat ca fiind un cuvânt străin în kazahă de exemplu, spre deosebire de cazurile în care cuvântul rusesc a fost oferit ca fiind un cuvânt mai „normal”.
Betayeva explică faptul că există o delimitare clară dintre cele două comunități lingvistice, dar granița nu se suprapune neapărat pe delimitarea etnică:
The stories in our collection don’t mix the two languages because their characters don’t mix with characters from the other linguistic group — they live in two different worlds. This reflects the social reality of Kazakhstan very well. Kazakh speakers, who constitute almost 60 percent of the country’s citizens, have developed a culture that is profoundly different from Russian culture. Kazakh speakers with a higher level of education tend to know Russian because Russian is the language of the country’s so-called elite. You need to know Russian if you want a job that pays a living wage. Nonetheless, the vast majority of Kazakh speakers prefer to stay in their own cultural environment as much as possible.
On the other side of the sociolinguistic divide, there are the Russian speakers, who tend to know Kazakh poorly or not at all and who prefer to interact with the speakers of that language as little as possible. This lack of interest clearly shows in some of the stories in our collection. I don’t mean this as a critique, but as an observation. Writers are human beings. Besides, if writers became too aware of their own prejudices and blind spots, they would probably stop producing interesting stories.
Poveștile din colecția noastră nu amestecă cele două limbi, deoarece literele celor două grupuri lingvistice nu se amestecă — acestea trăiesc în două lumi diferite. Aceasta reflectă foarte bine realitatea socială din Kazahstan. Vorbitorii de kazahă, care constituie aproape 60 la sută dintre cetățenii țării, și-au dezvoltat o cultură care este profund diferită de cultura rusă. Vorbitorii de kazahă cu un nivel mai înalt de educație tind să știe rusa, pentru că aceasta este limba așa numitei elite a țării. Trebuie să știi rusa dacă vrei un loc de muncă din care să poți trăi. Cu toate acestea, marea majoritate a vorbitorilor de kazahă preferă să stea în propriul lor mediu cultural cât de mult posibil.
De cealaltă parte a diviziunii sociolingvistice, există vorbitorii de rusă, care tind să știe kazahă puțin sau deloc și care preferă să interacționeze cu vorbitorii acelei limbi cât mai puțin posibil. Această lipsă de interes este prezentă foarte clar în unele dintre poveștile din colecția noastră. Nu spun acesta ca o critică, ci ca o observație. Scriitorii sunt oameni. În plus, dacă aceștia ar deveni prea conștienți de propriile prejudecăți și puncte slabe, probabil că nu ar mai scrie povești interesante.
Potrivit Batayevei, Kazahstan a eșuat în a corecta marea inegalitate lingvistică creată timp de 70 de ani de politica de rusificare a Uniunii Sovietice, care este responsabilă pentru numărul mic de oameni bilingvi sau multilingvi din afara grupului etic kazah. Ea a menționat că puțini vorbitori de rusă consideră importantă învățarea kazahei, și face referire la termenul de „indiferență” a lui Franz Fanon [7] pentru a explica rezistența la învățarea și vorbirea limbii kazahe.
Alteritate și arta traducerii literare
Shelley Fairweather-Vega, foto folosită cu permisiune.
Una dintre cele mai interesante dezbateri din traducerea literară este legată de poziția traducerii: de cât de departe sau aproape ar trebui să fie de original și de audiența care citește? Cu alte cuvinte, este sarcina traducătorului să explice contextul cultural și istoric sau să lase cititorul ori să îl ignore, ori să învețe singur despre o cultură cu care nu este familiarizat? În cazul antologiei „Amanat”, publicistul Gaudy Boy are a politică de a nu folosi fond cursiv pentru cuvintele care nu sunt în engleză, așadar cuvinte precum kolkhoze sau dombyra (un instrument muzical) sunt integrate în text. Iată felul în care Fairweather-Vega vede această problemă:
I am one of those into-English translators who is firmly opposed to adding explanatory footnotes in fiction. I much prefer inserting just a minimum of additional information, when absolutely necessary to keep readers from feeling completely lost in the cultural milieu. But even letting readers feel a little lost seems all right to me. It’s only fair to remind readers that they are the strangers here, in this environment, and they have something to learn. One decision we made easily was to translate many Kazakh idioms, sayings, and metaphors rather literally into English, to let common elements of imagery and attitude shine through in the English. I think Zaure did a great job of this in Aigul Kemelbayeva’s “Hunger,” which uses a lot of imagery that relies on plants, animals, and food that don’t often appear in English-language literature. The narrator tells us “My poverty was wrapping around me like a bindweed,” mentions that “a young wolf does not show its thinness, but lets it fur bloat instead”.
Sunt unul dintre acei traducători în engleză care se opune ferm adăugării notelor de subsol explicative în ficțiune. Prefer să adaug un minim de informație adițională doar atunci când este absolut necesar pentru ca cititorul să nu se simtă complet pierdut în mediul cultural. Dar mi se pare în regulă să las cititorii să se simtă puțin pierduți. Este corect să amintim cititorilor că sunt străini aici, în acest mediu, și că au ceva de învățat. O decizie pe care noi am luat-o cu ușurință a fost să traducem destul de literar în engleză multe expresii kazahe, proverbe și metafore, pentru a lăsa elemente comune ale imaginarului și atitudinii [locale] să strălucească în versiunea din engleză. Cred că Zaure a făcut o treabă excelentă cu asta în „Foamea” (Hunger) a lui Aigul Kemelbayeva, care folosește mult imaginar bazat pe plante, animale și mâncare care nu apare des în literatura în limba engleză. Naratorul ne spune: „Sărăcia mă înconjura ca volbura”, sau menționează că „un lup tânăr nu își arată slăbiciunea, ci își lasă blana să se înfoaie”.
Femeile sunt ambasadoarele experienței din Kazahstan
Fairwearther-Vega evidențiază o idee interesantă atunci când remarcă faptul că:
There also is probably some truth to the cliché that translation is, still, often “women’s work,” one of those nurturing professions, in which, many cultures seem to agree, women tend to excel. If translation is a nurturing activity, what are we nurturing when we translate? Better communication, I suppose, as a result of better understanding. I firmly believe that the more stories we hear or read, the more we’ll be able to exercise empathy for our fellow human beings of all genders and languages.
Există un strop de adevăr în ceea ce privește clișeul că traducerea este încă adeseori „muncă de femei”, una dintre acele profesii empatice, în care multe culturi par să se acorde, și unde femeile tind să exceleze. Dacă traducerea este o activitate empatică, atunci de ce ne îngrijim atunci când traducem? De o comunicare mai bună, cred, care rezultă dintr-o înțelegere mai bună. Cred cu tărie că pe măsură ce vom auzi sau citi mai multe povești, vom avea tot mai multă empatie pentru celelalte ființe umane de toate genurile și limbile.
Aceasta a menționat că există foarte puține traduceri în engleză din Asia Centrală [8] și că din cauza invaziei Rusiei în Ucraina [9], există o nevoie urgentă de a prezenta vorbitorilor de limbă engleză diversitatea societăților parțial rusofone. Așadar, ea se întreabă:
What if, by helping the women of Kazakhstan tell their stories around the world, they’re able to find more moral, practical, and political support when push comes to shove geopolitically? What if it helps prevent any dangerous ideas that Kazakhstan isn’t a real country anyway, or is too alien for us in the West to bother with? This might be overly optimistic of me, but these thoughts still run through my head constantly while I translate Central Asian literature. Increasing exposure for writers (of any gender, from any country in the region) simply has to help somehow.
Ce ar fi dacă ajutând femeile din Kazahstan să își spună poveștile în întreaga lume, acestea ar putea găsi mai mult sprijin moral, practic și politic atunci când este o situație dificilă din punct de vedere geopolitic? Poate acest lucru ajută la prevenirea ideilor periculoase conform cărora Kazahstan nu este oricum o țară adevărată sau că este prea îndepărtată de occidentali ca să le pese de ea? Asta ar putea suna prea optimist din partea mea, dar aceste gânduri încă îmi trec prin cap în timp ce traduc literatură din Asia Centrală. Creșterea vizibilității scriitorilor (de orice gen și din orice țară din regiune) trebuie să fie de ajutor cumva.
Așa cum remarcă ambele coordonatoare, poveștile vorbesc și despre schimbări economice și tulburări sociale din perspectiva femeilor care trebuie să facă față corupției, hărțuirii sexuale și să facă alegeri dificile în ceea ce privește migrația și locul de muncă.
Batayeva concluzionează:
Many of the stories in our collection also show how foggy the past has become for us Kazakhs. Before Kazakh writers can begin to reflect on the challenges of today and tomorrow, they will first have to find the courage to reflect on the horrors and mysteries of their shared traumatic past. As long as we don’t recover our past, we won’t even know who we are.
Multe povești din colecția noastră arată de asemenea cât de încețoșat a devenit trecutul pentru noi kazahii. Înainte ca scriitorii kazahi să poată începe să reflecteze la provocările de azi și de mâine, aceștia vor trebui mai întâi să găsească curajul să reflecteze la ororile și la misterele trecutului lor traumatic. Atâta vreme cât nu ne recuperăm trecutul, nici măcar nu vom ști cine suntem.