Fotografii din arhivele participantelor cu ilustrații de Giovana Fleck și punerea în pagină de Natalie Van Hoozer.

Acest articol face parte dintr-o serie. Vezi primul articol aici.

Șase latino-americance cu dizabilități au luat parte la discuții mediate pentru a vorbi despre felul în care criza sanitară mondială le-a afectat viețile la nivel personal. Acestea au luat legătura virtual din Republica Dominicană, Mexic, Bolivia, Spania și Statele Unite.

Explorează harta pentru a afla mai multe despre aceste femei.

De la a merge pe străzi la a se descurca la centrele de vaccinare, ele povestesc cum a fost să pună piciorul afară în timpul pandemiei.

Străzile

Pentru femeile care sunt oarbe, experiența de a merge afară s-a schimbat comparativ cu perioada de dinainte de pandemie, de la atingerea obiectelor, la a-și găsi drumul, până la obținerea de informații critice despre coronavirus.

Karina Ramírez evaluează tehnologii pentru cei cu deficiențe de vedere. Originară din Costa Rica, locuiește acum în Spania. Foto din arhiva personală cu ilustrație de Giovana Fleck.

Găsirea de informații online a fost deseori primul obstacol atunci când acestea au dorit să plece de acasă în timpul pandemiei. „Exista un site unde puteai afla orele în care aveai voie să mergi la cumpărături. Dar informațiile erau furnizate printr-o imagine pe o hartă fără nici un fel de text alternativ. Pentru mine nu existau informații pe care să le pot accesa, eram oarbă atât la propriu, cât și la figurat.” spune Karina Ramírez, care este oarbă și folosește un baston pentru a se deplasa. Potrivit AbilityNet, peste 90% dintre site-uri nu sunt accesibile persoanelor cu deficiențe de vedere.

Odată ajunsă afară, menținerea distanței sociale a dus la o mulțime de provocări. „Am avut multe întrebări și temeri despre cum va fi când va trebui să merg afară, cum va fi să merg pe stradă, știind că noi orbii depindem de simțul tactil pentru a ne ghida. Aceste situații au fost dificle din cauza temerii de a nu ști la ce te expui [referitor la COVID] și de a nu putea face nimic în privința asta,” a spus Karina, care este originară din Costa Rica și acum locuiește în Madrid.

Lida Margarita Carriazo și cățelușa sa ghid Raquel. Foto din arhiva personală.

În nordul Spaniei, în Sama, Asturias, Lida Margarita Carriazo s-a simțit asemănător atunci când a plecat de acasă pentru cumpărături. Ea este din Columbia, unde a lucrat ca educatoare și a deținut o grădiniță. Pierderea vederii a progresat în cele din urmă la orbire totală în cazul ei, iar cățelușa sa ghid Raquel este acum companioana sa pentru a se putea descurca în lume.

În timpul pandemiei, Lida și altă persoană oarbă au mers la supermarket să vadă cum este această experiență, în timp ce un jurnalist le-a filmat. „Credeți că ne-a spus cineva, «Vă voi ajuta» sau «Ar trebui să mergeți în față.» Nu, nu a spus nimeni acestea!”, a declarat ea.

Serviciul

În Santa Cruz, Bolivia, Margareth Durán Vaca este membră în Asociación de Personas de Talla Baja (Asociația pentru Oameni Mici de Statură) și mamă a trei copii. Aceasta reflectează la cum a fost izolarea din timpul pandemiei pentru ea: „Ne era foarte greu să facem bani, să mergem la piață. Eram gravidă și îmi aduc aminte că trebuia să merg mult pentru a-mi ridica pensia de handicap, pentru că nu era voie cu mașini.”

Margareth Durán Vaca prezintă desertul cu fructul pasiunii pe care îl vinde prin intermediul afacerii de familie. Foto din arhiva personală.

Pentru a-și câștiga existența, Margareth și familia ei au început să vândă deserturi făcute în casă prin cartier, chiar dacă asta însemna să riște expunerea la COVID. „Am început să facem asta din necesitate. Mulțumită acestei afaceri cu deserturi, am reușit să ne descurcăm în pandemie,” a spus Margareth, care a luat COVID-19 până la urmă, dar și-a revenit de atunci.

Părăsirea locuinței nu a fost o opțiune pentru toată lumea în timpul pandemiei. În Mexico City, Zaría Abreu Flores, o scriitoare, poetă și femeie dramaturg, este încă închisă în casă, chiar dacă restricțiile privind izolarea au fost ridicate. Ea se confruntă cu COVID-19 persistent, o altă dizabilitate dobândită pe lângă autism, epilepsie și un sistem imunitar compromis.

De la începutul pandemiei, Zaría Abreu Flores își părăsește rar casa din Mexico City. Foto din arhiva personală cu ilustrație de Giovana Fleck.

„Mi-am pierdut serviciul în timpul pandemiei.  Nu mai sunt o persoană independentă din punct de vedere financiar. COVID-ul persistent m-a afectat progresiv. Trebuie să folosesc oxigen în unele zile, iar în altele nu. Sunt în detenție obligatorie, ca într-o închisoare. Cu toate acestea, am multe lucruri pe care mă pot baza pentru a-mi gestiona situația. Înainte de pandemie, la un moment dat am fost în depresie timp de 2 ani, nu mă puteam da jos din pat și nu puteam pleca de acasă. Faptul că am trecut prin acea experiență chiar mă ajută să mă descurc acum,” spune ea.

Centrul de vaccinare

Cristina Francisco luptă pentru drepturile femeilor cu dizabilități din țara sa natală, Republica Dominicană. Foto din arhiva personală și ilustrație de Giovana Fleck.

Cristina Francesco locuiește în Santo Domingo, Republica Dominicană. Aceasta este fondatoarea organizației nonprofit numită Cercul Femeilor cu Dizabilități (CIMUDIS, în spaniolă). Este paralizată de la talie în jos și folosește un scaun rulant.

La începutul pandemiei, guvernul Republicii Dominicane a oferit asistență pentru a face față efectelor acesteia, dar autoritățile cereau ca beneficiarii să poată merge la birou și să stea la coadă. Cristina s-a întrebat: „«Cum pot ajunge acolo? Nu există niciun mod!» Prietenii mei cu dizabilități și cu mine eram nesiguri și temători [în legătură cu situația] pentru că politicile guvernului din Republica Dominicană nu au luat în considerare protocoale care să ne includă și pe noi.”

Cristina împreună cu alți activiști pentru drepturile omului au solicitat guvernului acces îmbunătățit la sistemul de sănătate public: „Am început toți să protestăm într-o singură voce, atrăgând atenția presei, și lucrurile au început să se îmbunătățească. Atunci când a început procesul de vaccinare, organizațiile guvernamentale erau pregătite, declarând: „Dacă aveți o dizabilitate, vă vom trata preferențial,” a spus ea.

Pamela Molina a făcut parte din grupul de experți care au scris Convenția ONU pentru Persoanele cu Dizabilități. Născută în Chile, Pamela locuiește acum în SUA. Foto din arhiva personală cu ilustrații de Giovanna Fleck.

În Washington, D.C., Pamela Molina este directorul executiv al Federației Mondiale a Surzilor. Originară din Chile, aceasta și-a pierdut treptat auzul. Când a fost la centru pentru al doilea vaccin anti-COVID, nu era prezent nici un interpret în limbajul semnelor acolo pentru a-i răspunde la întrebări, chiar dacă a cerut servicii de interpretare din timp. „Personalul centrului de vaccinare mi-a spus că nu am nevoie de un interpret ca să îmi fac vaccinul, dar le-am spus că nu vreau să îl fac până nu îmi aduc un interpret. Până la urmă mi-au făcut legătura cu unul printr-un apel video. Comunicarea fluentă este importantă pentru mine. Surzii sunt stresați de două ori mai mult [de comunicare], iar această anxietate este și mai mare pentru femeile surde,” i-a spus Pamela partenerei sale de discuție, acompaniată de interpreta în limbajul semnelor Lourdes Cruz.

Lida Margarita Carriazo face un antrenament de ridicare a greutăților la sală cu cățelușa ei ghid Raquel lângă ea. Foto din arhiva personală.

Totuși, nu toate provocările legate de ieșitul afară au avut de a face cu vaccinurile. Cei care au trebuit să-și continue tratamentele medicale au avut de asemenea parte de obstacole, inclusiv Karina din Madrid, care este oarbă. Ea a fost diagnosticată cu o tumoare cancerigenă la brațul drept chiar înainte de criza sanitară mondială, ceea ce a obligat-o să meargă des la spital pentru terapia cu radiații la începutul pandemiei. „Mă simțeam ca și când mergeam în cușca leului. Am fost nevoită să merg la spital singură. După 23 de ședințe, știam drumul și toți cei care lucrau acolo mă ajutau. A fost o perioadă dificilă pentru mine, care a fost și mai grea din cauza dizabilității,” a spus ea.

Gestionarea sănătății mintale a reprezentat de asemenea o parte dintre efecte multiple ale pandemiei. Pentru a face față extenuării din pandemie, Linda face exerciții: „La sală, antrenorul meu personal îmi spunea, «Uite, nu te pot atinge și nu te pot ghida [din cauza COVID].» Așa că îmi aduceam bastonul de acasă și îl țineam de un capăt, iar el îl ținea de celălalt capăt. Adevărul fie spus, toată treaba asta mi s-a părut puțin umilitoare, dar am decis să nu sacrific mersul la sală. Râd acum, dar mersul la sală era ceva înfricoșător. Încă mai este,” a spus ea.

Viitorul

A învăța să ne adaptăm, precum au făcut-o Karina, Lida, Margareth, Zaría, Cristina și Pamela, va fi o abilitate necesară pentru a face față viitoarelor pandemii prezise de Organizația Mondială a Sănătății. Vor continua spațiile să fie descurajante sau se vor adapta la oameni?

Din izolarea ei forțată, Zaría a reflectat: „Cred că pandemia a schimbat mentalitatea oamenilor despre ceea ce înseamnă accesibilitate. Mulți dintre noi trebuie să meargă afară fără frica sau fără riscul de a se infecta. Unul dintre cele mai revoltătoare lucruri pe care l-am auzit spunându-se este că nu trebuie să ne îngrijorăm pentru că doar bătrânii și oamenii cu boli cronice mor [de COVID]. Doar noi! Schimbarea acestei mentalități nu este doar treaba organizațiilor guvernamentale, ci ține de noi toți.”