O captură de ecran de pe canalul de Youtube al umoristului Sergey Larin pe care scrie „великий и могучий русский язык” — sau „marea și puternica limbă rusă”.

Un concept cheie în versiunea Moscovei în legătură cu războiul său din Ucraina este termenul „русскоговорящие” sau „русскоязычные”, care se referă la vorbitorii de limbă rusă. La ce se referă acest termen și de ce este instrumentalizat politic?

Lingvistic vorbind, rusa, ucraineana și belarusa formează ceea ce se numește ramura limbilor slave de est. Toate au rădăcini în limba slavă vorbită în popor care era limba principală de comunicare în Rusia Kieveană, reprezentând civilizația din secolele 9-13 care s-a dezvoltat în ceea ce este Kievul astăzi și care s-a răspândit de acolo în Ucraina, Belarus și partea europeană a Rusiei. În ciuda multor diferențe, toate cele trei limbi folosesc alfabetul chirilic și permit un oarecare grad de înțelegere reciprocă fără traducere. Acestea sunt încă separate în mod inerent și au literatură și contexte distincte.

Până la căderea Imperiului Țarist în 1917, teritoriile unde aceste trei limbi erau vorbite erau în mare parte sub controlul rușilor sau al polonezilor. Rusia Țaristă a impus rusa ca limbă în administrație, armată și educație, în timp ce ucraineana și belarusa erau vorbite acasă, pe stradă, și în anumite perioade, în școli. În majoritatea zonelor din Imperiul Țarist elitele erau bilingve, deoarece cunoașterea limbii ruse oferea privilegii sociale și economice.

Noțiunea sovietică de „vorbitori de limbă rusă”

Pe măsură ce noul stat sovietic a apărut și și-a dezvoltat instituțiile în anii 1920, a implementat diverse politici, dar până la urmă, în 1938, a declarat limba rusă ca fiind obligatorie în toate școlile sovietice.

Rusa trebuia să devină limba dominantă a tuturor popoarelor din blocul comunist într-un viitor utopic  — o limbă a științei, a progresului și a păcii. Rusa, în acest gen de discurs, era descrisă adesea cu ajutorul unui citat al scriitorului rus de secol 19, Ivan Turgeniev, ca fiind „великий, могучий русский язык”, adică „măreața, puternica limbă rusă”.

Așadar, politicile țariste anterioare au fost consolidate, ceea ce i-a determinat pe mulți oameni care nu făceau parte din elita rusească să-și trimită copiii la școli cu predare exclusivă în rusă, în locul școlilor cu un curriculum în limba dominantă a uneia dintre cele 14 republici sovietice. Rusa era consolidată acasă și devenea limba principală de la televizor. Prin urmare, un număr mare de oameni care nu erau etnici ruși au devenit vorbitori nativi de limbă rusă, având grade diferite de înțelegere ale limbii pe care o moșteniseră. Aceste limbi moștenite din generație în generație erau văzute adesea ca fiind neatractive sau nefolositoare. Anumitor naționalități le era pur și simplu imposibil să învețe aceste limbi, deoarece nu existau școli, manuale sau profesori care să faciliteze procesul de învățare al acestora. Acesta era cazul coreenilor, germanilor și evreilor (care erau văzuți ca o comunitate etnică și nu religioasă după definițiile sovietice ale naționalităților).

Cu timpul, termenul de „vorbitor de limbă rusă” a devenit un semn al sofisticării, al educației superioare, al unor locuri de muncă și oportunități în carieră mai bune, precum și al unui standard de viață mai ridicat. Acesta a devenit parte din noțiunea sovietică de “культурный человек” — sau o persoană cu o educație bună și calități progresiste, intelectuale, care putea avea acces la cunoaștere datorită traducerilor în rusă.

Căderea imperiului și identități neclare

Atunci când Uniunea Sovietică a încetat să mai existe la sfârșitul anului 1991, toate republicile ex-sovietice s-au îmbarcat într-o călătorie de redescoperire a identității istorice, culturale și lingvistice care a fost în mare parte cenzurată și distorsionată de ideologia sovietică, inclusiv în Rusia.

Etnicii ruși, care au fost mereu privilegiați ca fiind purtătorii „măreței și puternicii” limbi ruse în toate republicile din afara celei rusești, au fost nevoiți să facă alegeri neașteptate. Aceștia puteau îmbrățișa noul discurs cultural al noilor lor patrii, unde limba rusă pierduse în majoritatea zonelor statutul său de limbă oficială, și să-și vadă pozițiile superioare luate de noile elite locale — de obicei membrii ai etniei dominante din noile state sau din a celor proaspăt resuscitate. Sau puteau să se mute în noua Rusia, unde credeau că nu vor simți ceea ce percepeau ca fiind o pierdere de statut.

În această fază, termenul de vorbitor de limbă rusă a început să descrie două grupuri diferite care pot fi distinse pe baze etnice. Primul se referă la etnici ruși, și prin extensie la etnici slavi, dar include de asemenea evrei, germani, greci care sunt o minoritate în țara de reședință nou-înființată.

Al doilea grup include oameni din grupul etnic dominant, precum cei din Azerbaidjan sau Kârgâzstan, care vorbesc rusa ca limbă nativă. În unele cazuri este singura limbă pe care aceștia o vorbesc, deseori respingând referințe la înnoirea religioasă pe care o experimentează alții, și sunt văzuți de majoritate ca fiind un grup separat.

Desigur, granițele între toate aceste grupuri sunt neclare și se pot schimba de-a lungul vieții indivizilor.

O Rusie depopulată se declară protectoarea tuturor vorbitorilor de limbă rusă

Pentru Rusia de astăzi, comunitățile de vorbitori de limbă rusă care trăiesc în Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina, Moldova, Azerbaijan, Kazakhstan, Kârgâzstan, Tajikistan și Uzbekistan (Armenia, Georgia și Turkmenistan au acum comunități destul de mici care se identifică ca fiind vorbitoare de limbă rusă) numără în total între 12 și 16 milioane de persoane.

Grupul acesta numeros este strategic pentru Rusia din mai multe motive. În primul rând, Rusia este în mare parte o țară depopulată, cu o populație care scade constant din cauza condițiilor precare de trai pentru majoritatea populației, din cauza unei speranțe de viață scăzute și a unui exod masiv al oamenilor foarte educați.

În al doilea rând, Rusia se bazează pe vorbitori de limbă rusă care consumă în general media produsă de aceasta pentru a-i reprezenta interesele în diferite țări și pentru a crea lobby-uri locale care favorizează afacerile și interesele politice rusești.

În al treilea rând, Moscova instrumentalizează aceste comunități atunci când dorește, pentru a se opune guvernelor locale sau străine, jucând cartea minorităților așa-zis private de drepturile lor culturale și lingvistice. Acest lucru este făcut pentru a antagoniza cu Uniunea Europeană prin intermediul comunităților vorbitoare de rusă din statele baltice. El servește drept scuză pentru a continua sprijinul acordat Transnistriei și a fost folosit de Moscova pentru a justifica ocuparea Crimeei, părți din regiunile Luhansk și Donețk, și mai recent, a întregii Ucraine.

Acum, Moscova manipulează dinadins noțiunea complexă de vorbitori de limbă rusă pentru a le interzice oamenilor identitățile specifice proprii: mulți oameni, inclusiv în Ucraina, care vorbesc rusă nativ sau sunt bilingvi nu se identifică ca fiind etnici ruși și cu siguranță nu se identifică cu Rusia. Totuși, Moscova pretinde că vine în apărarea lor.

Realitatea este că atunci când bombardează un oraș ca Harkov în nordul Ucrainei, bombardează atât etnici ruși, cât și vorbitori de limbă rusă.

Pentru mai multe informații pe această temă, vezi seria specială Rusia invadează Ucraina.