- Global Voices în Română - https://ro.globalvoices.org -

„Redobândirea identității băștinașe din America Centrală este cheia pentru oprirea ștergerii noastre”

Categorii: Latin America, Ethnicity & Race, History, The Bridge

Tablou realizat de Samaria Polet Carias Ayala, folosit cu permisiunea acesteia.

Oamenii de pe teritoriul Americii Centrale au inculcat gândirea colonială prin normele sociale spaniole și printr-un sistem de educație occidentalizat. Copiii învață spaniola și istoria propriilor lor popoare prin vocile conchistadorilor și textele pe care aceștia le-au lăsat în urmă. Această problemă este perpetuată de dascălii cărora li s-a inculcat percepția europeană asupra propriei istorii, prezentând lucrurile din perspectiva europenilor.

Astfel de voci pătrund în inimile și mințile popoarelor indigene [1], corodându-i pe mulți care poate doresc să se identifice cu originea băștinașă și cu strămoșii lor, dar simt un nivel de confuzie, rușine și chiar vinovăție din cauza lipsei de informații cu privire la strămoșii lor indigeni. Imaginați-vă că doriți să vă conectați cu voi înșivă și cu familia voastră, dar că trebuie să strângeți piese foarte limitate dintr-un puzzle furat, în timp ce alții din jurul vostru vă perpetuează ștergerea.

Recuperarea unei identități nativo (băștinașe) este esențială pentru îndepărtarea puterilor opresive. Din experiența mea, termenul se referă mai mult la centramericanii care, la un moment dat, au trăit la un loc cu pământul, dar care locuiesc acum în nordul Insulei Turtle [2] sau în orașe din America Centrală. Termenul indígena (indigen) este rezervat celor care încă trăiesc izolat și în armonie cu Madre Tierra (Mama Pământ), fără a avea vreo legătură cu metisajul (amestecul etnic) din America.

Ștergerea înseamnă denigrarea unor astfel de identități, făcându-le să pară absurde. Ștergerea înseamnă furtul terenurilor și împingerea popoarelor autohtone către medii aride sau stresante, cum ar fi locații urbanizate cu conexiune limitată la mediul natural. Ștergerea înseamnă impunerea metisajului, o identitate care se bazează pe acceptarea cuceririi spaniole și desconsiderarea existenței băștinașilor așa cum era înainte de colonizare.

De fapt, potrivit celor de la Mujeres de Maíz [3], un colectiv online de popoare indigene, „Guatemala are una dintre cele mai mari populații indigene din lume”, însă guvernul guatemalez recunoaște doar 40% din populație ca fiind indigenă, chiar dacă liderii indigeni locali afirmă că procentul real este de peste 60%. Acesta este un exemplu de ștergere statistică. Acest lucru este valabil și pentru alte state naționale din America Centrală, cum ar fi Honduras, care raportează că doar „aproape 9% [4] din populația totală se autoidentifică ca aparținând unui grup indigen sau minoritar”. Prin urmare, băștinașii care au fost deconectați de la rădăcinile indigene, care probabil s-au născut în zonele urbane, nu sunt recunoscuți, ci mai degrabă identificați ca metiși (origine mixtă).

Băștinașii care trăiesc pe coada Insulei Turtle suferă repercusiuni și, în consecință, caracteristicile fizice și modurile indigene de a fi devin trăsături nedorite în rândul persoanelor care se identifică ca metiși. În calitate de nativi americani centrali, ne confruntăm cu unele dintre cele mai grave tipuri de tratament pe care le poate suferi o ființă umană, precum asimilarea forțată, convertirile religioase forțate, violența fizică și „curățirile” culturale, care sunt un adevărat genocid al identităților noastre băștinașe.

Totuși, persistăm! Trecem printr-o furtună de exploatare și durere socială așa cum s-a  întâmplat cu rudele noastre Guacamaya (macaw). Aceasta este adevărata perseverancia (perseverență), așa cum ar spune strămoșii mei. Aparținem acestei emisfere, am fost aici cu sute de ani înainte de începerea colonizării din prezent. Noi, băștinașii din centrul Americii, existăm și opunem rezistență unor forțe foarte puternice care speră să domnească, prin ștergerea noastră, asupra ideologiilor noastre indigene, conexiunii cu pământul și protecției resurselor.

Nedreptățile făcute popoarelor indigene din America includ furtul de terenuri, munca forțată a copiilor, strămutarea forțată și spălarea creierului prin intermediul sistemelor de educație. Femeile băștinașe au fost primele expuse misionarilor religioși și companiilor care au abuzat adesea atât de ele, cât și de pământ, ducându-le în țările nordice străine pentru a sluji.

Multe dintre verișoarele mele și propria mea mamă au intrat pe mâinile colonialiștilor în acest fel, străinii încântându-le cu minciuni despre o viață mai bună, dar realitatea s-a dovedit a fi cumplită odată ce s-au stabilit în nord.

Acesta este motivul pentru care băștinașii luptă pentru oprirea proiectelor de construcții demarate de către forțele exterioare, care continuă să jefuiască, să abuzeze și să schimbe peisajul sacru a cărui protejare reprezintă scopul existenței noastre. Astăzi, comunitatea Garinagu [5], situată pe coasta Hondurasului, încă luptă pentru drepturile asupra pământului ale locuitorilor ei și cere returnarea fraților furați [6]; populația indigenă Lenca [7] din Gracias de Dios este recunoscută doar în „El Dia del Indio Lempira”, iar grupul indigen Tawakh [8] din satul bunicii mele este dat uitării pe zi ce trece, deoarece nu există justiție pentru strămutarea violentă, furtul de terenuri și jefuirea recoltelor de către traficanții de droguri și companiile din nord. Ștergerea afectează vocile indigene care luptă pentru un mod de viață care se centrează pe Madre Tierra și rudele noastre de floră și faună.

Harta Hondurasului care indică unde locuiesc indigenii în prezent

Vă spun toate acestea din experiența de a fi născută și crescută pe pământ hondurian, cu tenuri măslinii și de culoare, unde am fost învățată în mod inexplicit să desconsider și să-mi neglijez originea indigenă și să resping apartenența mea la rasa neagră. Am îndurat asimilarea forțată la normele coloniale și am fost strămutată din patria mea de proveniență. Sunt personificarea vie a împotrivirii noastre la învățăturile coloniale, în vreme ce suferim repercusiunile traiului nostru ancestral.

În timp ce mă gândeam la ștergere, l-am întrebat pe Edwin Pastor [9], fotograf și indigen din Guatemala, despre experiența sa de a face parte din diaspora din America Centrală și despre încercarea de a se conecta la indigenitatea sa. A spus:

I am living proof that roots cannot be eradicated. I think it is my responsibility to inherit my culture and keep it alive.

Sunt dovada vie că rădăcinile nu pot fi eradicate. Cred că este responsabilitatea mea să-mi moștenesc cultura și să o mențin în viață.

Pastorul și fratele său geamăn au depus eforturi pentru perpetuarea ceremoniilor sacre de cacao, pentru consemnarea existenței pline de culoare a strămoșilor lor și a altor Chapins (guatemalezi) în orașul natal al tatălui lor, Totonicapán, și pentru a îi informa pe alții despre festivalurile Maya K’iche [10]. Acesta vrea să creeze într-o zi un colectiv care să îi învețe pe tinerii din Totonicapán cum să folosească camerele și să le ofere instrumente pentru a-și exprima frumoasa lor existență.

Ca artistă încerc să fac tot posibilul pentru a readuce la viață obiceiurile străvechi și să le arăt strămoșilor mei că rămân în memoria noastră în adevărata lor frumusețe – ca ingineri, artiști, arhitecți, protectori ai apelor și comercianți cinstiți. Moștenirea lor trăiește în oameni ca mine. Este necesar să ne vindecăm de genocidul identității și culturii noastre pentru a ne reconecta și a parcurge această viață în pace și transparență. Este crucial pentru generațiile viitoare să renunțăm la ceea ce nu ne servește. Trebuie să lăsăm în urmă conceptele coloniale precum homofobia, clasismul, achiziția posesivă de pământuri și idealurile capitaliste conform cărora capitalul este mai important decât mijloacele de trai specifice băștinașilor.

Tacticile anti-indigene deliberate, precum violența, furtul de terenuri, școlarizarea colonială și catolicismul, provoacă rușine și vinovăție în rândul băștinașilor. Nu există mândrie culturală atunci când vine vorba de a fi numit „indio” (indian), deoarece cuvântul sugerează popoare sălbatice și necivilizate în viziunea unui Cristofor Columb pierdut pe mare.

Când îi spuneți unui hondurian care a fost învățat să se identifice cu un stat-națiune că este un indio, veți primi adesea un răspuns mistificat: „Yo? Yo no soy indio”, o va spune cu dezgust, de parcă identificarea ca atare ar fi cu totul inacceptabilă, chiar dacă persoana are trăsături indigene foarte distincte.

Suntem învățați, în mod explicit sau inexplicit, să ne urâm nasurile monumentale care amintesc de una dintre trăsăturile strămoșilor noștri; suntem învățați să ne urâm pielea de culoare murdară care ne amintește de pământurile noastre fertile; învățăm să urâm când acceptarea și toleranța reprezintă calea corectă. Este cu adevărat demoralizator să experimentezi și să-ți însușești o imagine distorsionată despre tine însuți. A trebuit să merg în Nord, unde am trăit experiența ștergerii altor grupuri de oameni, pentru a-mi da seama că ceea ce se ascundea în mine și în toți cei de dinaintea mea, identitatea mea indigenă, a fost ștearsă și denigrată.

Este o luptă și o călătorie care începe cu iubirea pentru pielea noastră măslinie. Pentru a merge mai departe trebuie să punem în centru și să înălțăm vocile native ale istmului, în special cele de origine afro-indigenă, deoarece acestea sunt populațiile care au fost cele mai șterse. Deși nu avem toți coifuri, deoarece însemnele unei funcții se câștigă sau se acordă printr-o ceremonie, fiecare dintre noi există în deplinătatea sa, fiecare băștinaș are o cale distinctă. Trebuie să fim respectați, auziți și să ne simțim văzuți. Suntem semințele pe care ei încearcă să le respingă cu disperare și vom continua să creștem și să ne adaptăm. Noi suntem noii strămoși. Binecuvântări pentru cei care ajută indigenii și ne adăpostesc fără violență și ștergere culturală.