Ville Ropponen în Kolyma, [1] o regiune a Orientului Îndepărtat Rus. Fotografie folosită cu permisiune.
Diversitatea lingvistică a Rusiei este la fel de expansivă ca țara însăși.
O grupare lingvistică reprezentată în Rusia este cea a limbilor uralice, al căror nume provine de la munții Ural, localizați în Rusia Centrală, la granița geografică dintre Europa și Asia. Acestea includ 38 de limbi [2], majoritatea dintre ele vorbite în regiunea eponimă. Sunt în jur de 25 de milioane de vorbitori ai limbilor uralice în toată lumea. Cu toate acestea, există diferențe mari în ceea ce privește statutul lor.
Trei limbi uralice beneficiază de protecția statului, deoarece sunt limbile oficiale și predominante în țările lor: estonă, finlandeză și maghiară (aceasta din urmă beneficiază de protecție și în țările vecine ale Ungariei). Restul sunt vorbite de comunități mult mai mici care trăiesc mai ales în Rusia, precum și Letonia, Norvegia și Suedia. În timp ce unele limbi uralice cum ar fi Mari sau udmurt [3] au între 500,000 și 300,000 de vorbitori, altele au în jur de 30,000 de vorbitori, cum ar fi limbile sámi [4]. Altele, ca de exemplu nganasan [5], se crede că ar fi vorbite de mai puțin de 100 de persoane. În Rusia, în timp ce limbile uralice sunt recunoscute oficial în constituție și în teorie oferă anumite drepturi culturale, noile legi [6] au amenințat în continuare transmiterea limbilor minoritare următoarei generații de vorbitori.
Statutul limbilor uralice mai mici este de mare interes pentru finlandezi, maghiari și estonieni. Pentru ei, mari, udmurta, komi și erzeana sunt veri îndepărtați – și pe cale de dispariție. Un astfel de finlandez este Ville Ropponen, un călător, scriitor de non-ficțiune, poet și critic literar. De-a lungul anilor a vizitat mult comunitățile uralice din Rusia, iar în 2012 a publicat Uralilainen ikkuna (“Fereastra Uralilor”), o colecție de eseuri despre limbă și călătorii.
Ropponen și-a împărtășit gândurile despre trecutul, prezentul și viitorul incert al limbilor uralice și al vorbitorilor lor. Interviul a fost editat pentru concizie și stil. Linkuri și note au fost adăugate în ghilimele pentru a oferi mai mult context.
Filip Noubel (FN): Cum v-ați implicat în acest domeniu ca finlandez care vorbește o limbă uralică și a decis să călătorească în Rusia, unde locuiesc majoritatea indigenilor urali?
Ville Ropponen (VR): As I described in my book of essays ”The Window of the Ural”, I first got involved with Uralic languages and people from the Finno-Ugric territories of Russia when I studied in Estonia as an exchange student at the beginning of the 2000s. After that I made several trips to Finno-Ugric areas, the regions of Mari El [7], Udmurtia [8] and Mordovia [9] [in the Russian Federation], and in 2005 a longer journey which included areas in Siberia to gather information and material. I wanted to write more deeply about the Finno-Ugric languages, cultures and peoples in Russia today. Of course for a Finn, the Volga River and Ural mountains are half-mythological places, where you imagine your ancestors once lived before they decided to rush to the West.
In the 19th century many Finnish scholars travelled to Russia to research the languages and cultures of the Uralic peoples. It was also connected to the rise of Finnish cultural nationalism. Before and after Finnish independence [from Imperial Russia] of 1917, there were many connections between Finland and Russia, among cultural circles that sometimes included Udmurts and other Finno-Ugric nations. But Stalinist purges during the 1930s ended this and all connections between [us] were lost for decades.
In my book of essays I also try to imagine what it is to be a representative of a small linguistic minority in the era of globalisation, global warming and ecological crises, and once again, rising nationalism and imperialism. Of course today the rights of indigenous and minority peoples are more widely discussed at the national and international level.
Ville Ropponen (VR): Așa cum am descris în cartea mea de eseuri ”Fereastra Uralului”, m-am implicat mai întâi în limbile uralice și cu oamenii din teritoriile fino-ugrice ale Rusiei când am studiat în Estonia ca student de schimb la începutul anilor 2000. După aceea, am făcut mai multe excursii în zonele fino-ugrice, regiunile Mari El [7], Udmurtia [8] și Mordovia [9] [în Federația Rusă], iar în 2005 o călătorie mai lungă, care a inclus zone din Siberia, pentru a aduna informații și materiale. Am vrut să scriu mai profund despre limbile fino-ugrice, culturile și oamenii din Rusia de astăzi. Desigur că pentru un finlandez, Râul Volga și Munții Ural sunt pe jumătate locuri mitologice, unde îți imaginezi că strămoșii tăi au trăit cândva înainte de a decide să se grăbească spre Occident.
În secolul al XIX-lea mulți savanți finlandezi au călătorit în Rusia pentru a cerceta limbile și culturile popoarelor uralice. A fost legat de asemenea de ascensiunea naționalismului cultural finlandez. Înainte și după independența finlandeză [față de Rusia Imperială] din 1917, au fost multe legături între Finlanda și Rusia, în cercurile culturale care includeau uneori udmurții și alte națiuni fino-ugrice. Dar epurările staliniste din anii 1930 au pus capăt acestora și toate legăturile dintre [noi] au fost pierdute pentru decenii.
În cartea mea de eseuri încerc, de asemenea, să îmi imaginez ce înseamnă să fii reprezentant al unei mici minorități lingvistice în era globalizării, a încălzirii globale și a crizelor ecologice și din nou, a naționalismului și a imperialismului în creștere. Desigur, astăzi, drepturile popoarelor indigene și minoritare sunt discutate mai pe larg la nivel național și internațional.
FN: Există o identitate urală comună? În colecția dumneavoastră de eseuri folosiți termenii de postcolonialism și etno futurism pentru a aborda acest subiect. Puteți să dezvoltați?
VR: At this moment, there is no common Uralic identity. Or if there is, it is only constructed and shared by the Finno-Ugric intelligentsia the way Benedict Anderson [10] describes the notion of ”imagined community”.
Ethnofuturism is an artistic movement which began in Estonia 1989 as a form of postmodernist and nonconformist thinking and as a postcolonial movement. One of its goals is to combine local as well as national cultural tradition with international cultural influences, the world of internet and robotics, together with the world of rituals, myth and ancient customs. During the 1990s, ethnofuturism became widely popular in Finno-Ugric areas of Russia. That was understandable, because both Tsarist Russia and the Soviet Union were empires, based on the rule of Russian language, of Russian and Slavic people. During the 1990, the minorities of Russia succeeded to improve their cultural and linguistic rights. But unfortunately during the Putin era, thus since the year 2000, almost all of these rights and autonomy have been lost.
Decentralisation, the deconstruction of hierarchy and the dissolution of binary opposites are important factors in the philosophy of ethnofuturism. The idea is to move the cultural focus from the center of empires to the outskirts, the wilderness, liminal points between civilisations. Ethnofuturists want to learn from aboriginal cultures and thinking, while maintaining a connection to the postmodern world.
VR: În acest moment, nu există o identitate uralică comună. Sau dacă există, este construită și împărtășită numai de inteligența fino-ugrică așa cum Benedict Anderson [10] descrie noțiunea de “comunitate imaginară”.
Etnofuturismul este o mișcare artistică începută în Estonia 1989 ca o formă de gândire postmodernistă și nonconformistă și ca o mișcare postcolonială. Unul dintre obiectivele sale este de a combina tradiția culturală locală și națională cu influențele culturale internaționale, lumea internetului și a roboticii, împreună cu lumea ritualurilor, mitului și obiceiurilor antice. În anii 1990, etnofuturismul a devenit foarte popular în zonele fino-ugrice din Rusia. Acest lucru era de înțeles, deoarece atât Rusia țaristă, cât și Uniunea Sovietică erau imperii bazate pe stăpânirea limbii ruse, a poporului rus și slav. În cursul anilor 1990, minoritățile din Rusia au reușit să-și îmbunătățească drepturile culturale și lingvistice. Dar, din păcate, în era Putin, începând cu anul 2000, aproape toate aceste drepturi și autonomii s-au pierdut.
Descentralizarea, deconstrucția ierarhiei și dizolvarea opoziției binare sunt factori importanți în filosofia etnofuturismului. Ideea este de a muta focusul cultural de la centrul imperiilor la periferie, în pustie, puncte liminale între civilizații. Etnofuturiștii vor să învețe din culturile și gândirea aborigene, menținând în același timp o conexiune cu lumea postmodernă.
FN: Ce credeți despre politica din jurul limbilor uralice? Mai recent, Rusia a adoptat o lege care face ca învățarea limbilor minoritare să nu mai fie obligatorie în școlile din zonele cu vorbitori semnificativi de limbi minoritare. De ce este această problemă atât de sensibilă în Rusia, având în vedere numărul extrem de mic de vorbitori de limbi uralice?
VR: After the collapse of Soviet Union, there was much hope in Russia about democracy, multiculturalism and a pluralistic society. But especially since the 2010s ”thaw” ended, everything which is independent, even in the slightest form, and is not mainstream is considered a threat. As always, it is a question of money and power.
I have been denied a visa once, that was in 2005. The official reason of denial was that we didn't “register our visas properly”, which was of course a false reason. Russian security service officials interrogated us after a visit to the Mari El Republic, where we had interviewed cultural activists and people who had been politically oppressed. During that time the Mari El Republic was one of the first Russian regions to witness such state-sponsored harassment of ethnic minorities.
Unfortunately Russia is falling back to becoming an authoritarian empire, and today some scholars are even speaking about fascism. This is very sad. Russia and its people deserve better.
VR: După prăbușirea Uniunii Sovietice, a existat multă speranță în Rusia cu privire la democrație, multiculturalism și o societate pluralistă. Dar mai ales de la sfârșitul „dizolvării” din 2010, tot ceea ce este independent, chiar și în cea mai mică formă, și care nu este integrat, este considerat o amenințare. Ca întotdeauna, este o chestiune de bani și putere.
Mi s-a refuzat o viză o dată, în 2005. Motivul oficial al refuzului a fost acela că nu ne-am „înregistrat corect vizele”, ceea ce a fost, desigur, un motiv fals. Oficialii serviciului rus de securitate ne-au interogat după o vizită în Republica Mari El, unde am intervievat activiști culturali și oameni care au fost oprimați politic. În acea perioadă, Republica Mari El a fost una dintre primele regiuni rusești care au asistat la o astfel de hărțuire sponsorizată de stat a minorităților etnice.
Din păcate, Rusia începe să devină din nou un imperiu autoritar și astăzi unii cercetători vorbesc chiar despre fascism. Asta este foarte trist. Rusia și oamenii săi merită ceva mai bun.
FN: Care sunt viziunile dumneavoastră despre supraviețuirea și viitorul acestor limbi? Poate fi digitalizarea o soluție pentru acestea și le poate salva sau măcar pe unele dintre ele? Sau sunt alte mijloace mai eficiente?
VR: I think they will survive. One hundred years ago, we asked the same questions: ”Will these small languages survive?”. They still do. But of course today there are more threats to minority languages, because the volume and power of big majority languages, which are sometimes called ”killer languages” is so huge. Digitalisation and the internet have helped some languages, for example Mordvian or Udmurt. There is a project to make Wikipedia pages in Mordovian languages (in both Erzya and Moksha). And in Udmurtia, there are many interesting linguistic projects, which try to improve the language's situation using the internet.
What is to to be done? That is a difficult question, because it is a political one. For example, these kind of laws you mentioned are very bad for minorities. Over the last 20 years, Russian law has been constantly changed to the detriment of minorities. But we have to hope for the better. Maybe there will be a change in Russia, who knows, maybe quite soon, and Russian politics will again take a more democratic and pluralistic direction.
VR: Eu cred că vor supraviețui. Acum o sută de ani, ne puneam aceeași întrebare: ”Vor supraviețui aceste limbi minoritare?”. Încă o fac. Dar sigur că astăzi există multe amenințări la adresa limbilor minoritare, deoarece volumul și puterea limbilor majoritare, care sunt uneori numite „limbi ucigașe”, sunt atât de mari. Digitalizarea și internetul au ajutat unele limbi, de exemplu limbile mordvine sau udmurta. Există un proiect pentru a crea pagini Wikipedia în limbile mordvine (atât în erzeană, cât și în moksha). Și în Udmurtia, există multe proiecte lingvistice interesante, care încearcă să îmbunătățească situația limbii folosind internetul.
Ce e de făcut? Aceasta este o întrebare dificilă, deoarece este una politică. De exemplu, acest tip de legi pe care le-ați menționat sunt foarte rele pentru minorități. În ultimii 20 de ani, legislația rusă a fost modificată constant în detrimentul minorităților. Dar trebuie să sperăm în bine. Poate va exista o schimbare în Rusia, cine știe, poate destul de curând, iar politica rusă va lua din nou o direcție mai democratică și pluralistă.