- Global Voices în Română - https://ro.globalvoices.org -

Povestea intelectualilor din America Latină care și-au găsit refugiul în Praga comunistă

Categorii: Eastern & Central Europe, Latin America, Argentina, Brazil, Chile, Colombia, Cuba, Czech Republic, Mexico, Slovakia, Arts & Culture, Censorship, History, International Relations, Language, Literature, Media & Journalism, Migration & Immigration, Politics, Refugees, Travel

Scriitorul brazilian Jorge Amado (al patrulea de la stânga la dreapta) și fiul său, alături de jurnalistul și dramaturgul ceh Jan Drda (primul de la stânga la dreapta), la Dobříš, un castel ceh, reședința scriitorilor cehi și internaționali în 1950. Fotografie din arhiva Palomei Amado, utilizată cu permisiune.

Înainte de COVID-19, Praga era vizitată, în fiecare an, de milioane de turiști în căutare de bere ieftină și arhitectură spectaculoasă [1]. În anii 1950, pe de altă parte, capitala Cehoslovaciei (pe vremea aceea) atrăgea cu totul alt tip de călători: intelectuali de stânga din lumea întreagă dornici să descopere cum se trăiește sub socialism. 

Mulți dintre acești turiști politici veneau din America Latină, printre aceștia numărându-se monștri sacri ai literaturii precum Jorge Amado [2] și Gabriel García Márquez. De mult dată uitării, această istorie comună este redescoperită și revizitată în zilele noastre în Republica Cehă. 

În timpul Războiului Rece [3], atât țările din Vest cât și Uniunea Sovietică făceau eforturi susținute de propagandă pentru a demonstra superioritatea propriilor sisteme politice și socio-economice, vizând ca și public în special țările din Asia, Africa, Orientul Mijlociu și America Latină. Ambele părți au văzut în artă modul cel mai eficient de a transmite acest mesaj. 

În URSS, a fost creată Uniunea pentru Relații Culturale cu Străinii (VOKS [4]), a cărei misiune era să invite intelectuali și scriitori de renume din întreaga lume în Uniunea Sovietică, dar și în alte țări socialiste, despre care aceștia erau încurajați să scrie. 

Cehoslovacia, națiune care a intrat în Blocul de Est în 1948, după lovitura orchestrată  [5]de partidul comunist, era una din aceste destinații. În afară de Jorge Amado și Gabriel García Márquez, țara a găzduit scriitori din Argentina (Raúl González Tuñón), Brazilia (Graciliano Ramos), Chile (Ricardo Latcham, Pablo Neruda), Cuba (Nicolás Guillén) și Mexic (Efraín Huerta, Luis Suárez). Unii dintre aceștia au călătorit pe cont propriu, alții în cadrul unor delegații. 

Praga a devenit astfel un centru cultural socialist atractiv la vremea respectivă, reunind atât tinere talente cât și scriitori socialiști consacrați, precum Nazım Hikmet (Turcia) și Ilya Ehrenburg (Uniunea Sovietică).

Se pare că Pablo Neruda și-a împrumutat numele de artist de la scriitorul, poetul și jurnalistul ceh Jan Neruda [6] (numele adevărat al poetului de origine chiliană fiind Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto). Neruda nu a recunoscut niciodată acest lucru, însă fotografii ale acestuia plimbându-se pe stradă Neruda din Praga sau pozând în fața restaurantelor și barurilor “Neruda” oferă o bază solidă pentru speculații.

Michal Zourek, fotografie utilizată cu permisiune.

În interviul pentru Global Voices, Michal Zourek, academician ceh expert în relațiile dintre Blocul de Est și America Latină, autor, în 2018, al cărții  “Československo očima latinskoamerických intelektuálů 1947-1959” (“Cehoslovacia în perioada 1947-1959 văzută de intelectualii latino-americani”, publicată și în spaniolă), explică ce i-a motivat pe acești intelectuali să accepte o astfel de invitație: 

V Latinské Americe existovala celá řada autoritářských režimů, které pod záminkou potlačit levicovou subverzi masivně potlačovaly lidská práva. Proto latinskoameričtí umělci sympatizující s komunistickou ideologií dostávali z východní Evropy jistou materiální a morální podporu. Pokud jde o svědectví z těchto cest, tak texty ze čtyřicátých a padesátých let jsou obecně plné entusiasmu. Je videt, že na intelektuály z rozvojových zemí musely některé aspekty udělat velký dojem. Zejména pak kultura. Zmínky o vysoké kvalitě divadelních představení, zázemí škol a knihoven, jakož i velká sečtělost obyvatel, se v textech často opakují.

 

There were a series of authoritarian regimes in Latin America that massively repressed human rights, alleging the need to suppress leftist subversive forces. This is why Latin American artists in favor of communist ideology would get material and moral support from Eastern Europe. Regarding the testimonies of their travels, the texts written in the 1940s and 1950s are usually full of enthusiasm. It is clear that certain aspects [of socialist societies] made a big impression on those intellectuals coming from developing countries, particularly the state of the culture scene in Eastern Europe. There are many mentions of the high quality of theater plays, school infrastructures and public libraries, and the high level of people's education.

Pe vremea aceea, existau o serie de regimuri autoritare în America Latină care au reprimat în mod masiv drepturile omului, invocând nevoia de a suprima forțele socialiste subversive. Acesta este motivul pentru care artiștii latino-americani partizani ai ideologiei comuniste primeau susținere materială și morală din Europa de Est. În ceea ce privește mărturiile din călătoriile acestora, textele scrise între 1940 și 1950 sunt în general pline de entuziasm. E clar că acești intelectuali veniți din țări în curs de dezvoltare au fost puternic impresionați de anumite aspecte [ale societăților socialiste], în special de starea culturii teatrale din Europa de Est. 

Zourek explică în continuare cum Praga și Moscova reprezentau locuri sigure în care acești intelectuali se puteau întâlni și crea noi legături. “Nu rar se întâmpla ca intelectuali de renume din America Latină să se întâlnească pentru prima dată în Europa de Est,” afirmă acesta. “În țările lor de origine, acest lucru nu era cu putință pentru că guvernele autoritare și anti-comuniste din aceste țări nu le permiteau.”

Europa de Est, declară Zourek, a jucat un rol esențial pentru literatura latino-americană — dacă mișcarea comunistă internațională nu ar fi existat, faimoasa generație a scriitorilor din anii 1960 nu ar fi fost atât de influentă, nici măcar în vest. “Operele scriitorilor angajați în mișcarea politică au fost tipărite [în cehă, poloneză sau rusă] în număr foarte mare, mult mai mare decât în limbile lor materne, și toate acestea au avut loc în spatele cortinei de fier,” a afirmat Zourek. 

Bustul lui Pablo Neruda din centrul Pragăi. Fotografie realizată de Kenyh disponiblă pe Wikipedia [7], utilizată sub licența: CC BY-SA  3.0 [8].

Un teritoriu al abundenței?

Atunci când se aflau în vizită în Praga sau în alte locuri din Cehoslovacia, intelectualii de stânga, în majoritate barbați, erau tratați ca niște VIP-uri: erau cazați în hoteluri de lux, li se acopereau cheltuielile de călătorie, aveau ghizi bilingvi și primeau onorarii pentru scrierile lor, care erau apoi traduse în cehă sau slovacă.

Cei cărora li se oferea rezidență pentru a scrie rămâneau pentru perioade lungi de timp și locuiau de obicei în castelul Dobříš [9], sediul Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci în perioada 1940-1990. Unii dintre aceștia și-au prelungit sejurul și mai mult în urma obținerii azilului politic. 

După cum explică Zourek:

Byly jim placeny cestovní výdaje a během pečlivě naplánovaného programu jim byl prezentován značně idealizovaný obraz místního života. Hosté na oplátku po návratu šířili pozitivní dojmy prostřednictvím cestopisů, článků a přednášek. Fenomén “politického turismu” byl důležitou součástí sovětské propagandy. Jednalo se o dlouhodobě plánovanou strategii, jejíž počátky můžeme hledat záhy po říjnové revoluci. Důležitou úlohu v ní sehráli právě intelektuálové, které Sovětský svaz toužil získat na svou stranu a následně je využít v ideologické bitvě.

They had their travel expenses paid for and during their very carefully designed travel program, they were offered to see only the most ideal aspects of local life. In return, the foreign guests would spread their positive impressions via travelogues, articles and conferences. This phenomenon of “political tourism” was a key component of Soviet propaganda, a well planned strategy that started immediately after the 1917 Russian revolution. A major role was assigned to intellectuals that the Soviet Union wanted to have on its side to use them later in its ideological struggle with the West.

Li se plăteau cheltuielile legate de călătorie, și în timpul vizitei, al cărei program era conceput cu mare atenție, aceștia erau expuși doar la aspectele idealizate ale vieții locale. Drept mulțumire, oaspeții străini transmiteau impresiile lor pozitive prin carnete de călătorie, articole și conferințe. Această formă de “turism politic” a fost un element-cheie al propagandei sovietice, o strategie planificată cu grijă, care a început imediat după revoluția din Rusia din 1917. Uniunea Sovietică a acordat un rol esențial intelectualilor pe care a vrut să și-i atragă de partea ei pentru a-i folosi mai târziu în lupta ideologică cu Vestul.

Jorge Amado (stânga) și Nicolás Guillén (dreapta) în drum spre China, într-o gară din URSS, în ianuarie 1952. Fotografie din arhiva Palomei Amado, utilizată cu permisiune.

Singurul care nu și-a însușit această viziune și descriere idealizată a țărilor din est este Gabriel García Márquez, scriitorul de orgine columbiană, câștigător al premiului Nobel pentru literatură. Acesta a vizitat Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și URSS-ul în 1955 și în 1957. A făcut aceste vizite parțial pe cont propriu, iar atunci când a fost invitat, a reușit să se sustragă din programul oficial și să cerceteze pe cont propriu. Autorul oferă o descrierea mult mai nuanțată a Europei de Est în cartea sa “De viaje por Europa del Este [10]” (“Călătorie prin Europa de Est”). Primul capitol prezintă Germania de Est în termeni deloc măgulitori, ca în descrierea scenei în care García Márquez intră într-un restaurant pentru micul dejun: “Ce serveau oamenii la micul dejun ar fi echivalentul unei mese complete în restul Europei [de Vest] și ar fi mult mai ieftin. Dar acei oameni arătau distruși, necăjiți, mâncau porții enorme de carne și ouă prăjite fără nicio bucurie pe chip”. În alt capitol, dedicat Moscovei, acesta scrie despre cultul de personalitate al lui Stalin, un subiect tabu, citându-l pe ghidul său rus, care zicea: “Dacă Stalin ar mai trăi [Stalin a murit în 1953], am avea o a treia lume. Stalin era cel mai sângeros, cel mai ranchiunos și mai egocentric personaj din istoria Rusiei.”

Gabriel García Márquez (primul de la stânga la dreapta) în Piața Roșie din Moscova în august 1957. Fotografie din arhiva lui Michal Zourek, utilizată cu permisiune.

Pentru cehi, o moștenire redescoperită

În Cehoslovacia, epoca comunistă s-a încheiat în toamna lui 1989, și în statele ce i-au succedat — Slovacia și Republica Cehă, trecutul socialist e văzut ca o perioadă neagră, a violării drepturilor omului, a restricțiilor de călătorie și a supunerii forțate față de Moscova.

Această perspectivă influențează viziunea istoricilor cehi și slovaci asupra intelectualilor de stânga care au vizitat țara în acele vremuri. După cum observă Zourek, care a studiat în Republica Cehă și în Argentina:

Během mých univerzitních studií jsem sice zaslechl zmínky, že v Československu pobýval Pablo Neruda či Jorge Amado, ale neměl jsem představu, že se jednalo o fenomén tak výrazný. Jinými slovy, že intenzivní kontakty mezi oběma regiony existovaly již před kubánskou revolucí. Roli zde možná hraje určitý despekt k těmto autorům. Mnozí na ně nahlížejí jako na idealisty či užitečné idioty, kteří svou návštěvou vyjádřili sounáležitost s režimem, který se neštítil násilí a perzekucí. Celá problematika je ale mnohem komplexnější. 

During my studies in university, I heard a few mentions about Pablo Neruda and Jorge Amado spending time in Czechoslovakia, but I had no idea that this was such a deep phenomenon, that both regions had such contact even before the Cuban Revolution [1959]. This is perhaps due to the scorn with which those authors are now held [in the Czech Republic and Slovakia]: many consider them to be idealists or useful idiots who, with their visits, supported regimes that engaged in violence and persecutions. The issue is of course much more complex than that.

În timpul studiilor universitare, am auzit menționându-se de sejurul lui Pablo Neruda și Jorge Amado în Cehoslovacia, dar nu știam că este vorba despre un fenomen atât de profund, că ambele regiuni au întreținut asemenea relații chiar și înainte de Revoluția Cubaneză [1959]. Aceasta se datorează disprețului cu care sunt văzuți acești autori în [Republica Cehă și în Slovacia] în zilele noastre: mulți îi consideră niște idealiști, niște idioți care, prin vizitele lor, au susținut regimuri ce au dat naștere la violență și persecuții. Problema este, bineînțeles, mai complexă de atât.

În timp ce acești autori au fost onorați în țările lor de origine din America Latină, moștenirea lăsată de aceștia își face abia acum simțită prezența în discursul istoric din Republica Cehă. Carnetul de călătorie al lui García Marquez a fost tradus în cehă pentru prima dată în 2018 (“Devadesát dnů za železnou oponou [11]“), în timp ce alte scrieri rămân, în mare parte, necunoscute.

Zourek ne împărtășește experiența personală pentru a explica de ce procesul de reevaluare este atât de dificil:

Krátce po střední škole jsem navštívil Chile, kde univerzita byla plná sovětských vlajek, portrétů Lenina, v knihkupectví se prodávala díla Marxe a Engelse. Myslel jsem si, že ta ideologie je mrtvá, nechápal jsem, jak někdo může obdivovat zločinnou ideologii, která omezovala svobodu slova, bránila lidem studovat, realizovat sny. Tento antagonistický postoj obou regionů ke komunismu je primárně dán zcela odlišnou historickou zkušeností. Proto se domnívám, že při hodnocení komunismu je třeba se oprostit od rodinné anamnézy, která mnohdy brání vidět tento transnacionální fenomén v jeho mnohobarevnosti. Tento přístup mi bohužel stále u mnoha českých historiků chybí. Myslím, že není náhodné, že politika komunistického Československa ve třetím světě se těší většímu zájmu v zahraničí nežli mezi českými badateli. Teprve v posledních letech se to začíná měnit a myslím, že to do určité míry souvisí s postupným vystřízlivěním české společnosti z antikomunismu. Věřím, že v následujících letech vznikne řada prací, které poukážou na to, že komunistické Československo dělalo v rozvojovém světe obdivuhodné věci, na které se nepodařilo po roce 1989 úspěšně navázat. Například na poli kultury:

Soon after secondary school, I visited Chile, where the university was full of Soviet flags, portraits of Lenin, where bookstores would be selling the works of Marx and Engels. I thought that ideology was dead, and couldn't understand how anyone could admire a criminal ideology that limited freedom of expression, prevented people from entering university, fulfilling their dreams. This antagonistic position of both regions in regard to communism is due mostly to very different historical experience. This is why I think that when we assess communism, we have to separate ourselves from our family experience and history, which often doesn't allow us to see this transnational phenomenon in its full diversity. Unfortunately, that dissociation is still not happening for a lot of Czech historians. I don't think it is surprising that people in the developing world have more interest in the policies of Communist Czechoslovakia than their peers in the Czech Republic. It has began to change a bit in the past years, and I think this is thanks to the gradual reassessment of the communist period by Czech society. I believe that in the coming years we will see a series of works showing that communist Czechoslovakia did remarkable things in the developing world, which were mostly abandoned after 1989, for example in the area of culture.

La scurt timp după liceu, am vizitat Chile, unde universitățile erau pline de steaguri sovietice, portrete ale lui Lenin, unde librăriile vindeau cărțile lui Marx și Engels. Credeam că ideologia este moartă și nu înțelegeam cum cineva poate admira ideologia criminală care limitează libertatea de expresie, împiedică oamenii să meargă la universitate, să-și îndeplinească visurile. Această poziție antagonistă a ambelor regiuni cu privire la comunism se datorează în cea mai mare parte experiențelor istorice diferite. De aceea cred că, atunci când reevaluăm comunismul, trebuie să ne distanțăm de experiența familiei și a istoriei noastre, care adesea ne împiedică să vedem acest fenomen transnațional în întreaga lui diversitate. Din păcate, mulți din istoricii cehi nu fac această disociere. Nu cred că e de mirare faptul că oamenii din țările în curs de dezvoltare sunt mai interesați de politicile Cehoslovaciei comuniste decât semenii lor din Republica Cehă. Asistăm la o ușoară schimbare în ultimii ani, și cred că aceasta se datorează reevaluării treptate a perioadei comuniste de către societatea cehă. Cred că în următorii ani vor apărea o serie de lucrări care vor demonstra că Cehoslovacia comunistă a realizat lucruri remarcabile, de exemplu în domeniul culturii, care au contribuit la dezvoltare, dar care au fost abandonate în mare parte după 1989.