Vezi toate limbile prezente aici? Noi traducem toate știrile Global Voices astfel încât toata lumea să aibă acces la tot ce se petrece in lumea întreagă.

“Unde se află centrul poveștii?”: revizitând perspectiva tradițională asupra comunităților musulmane din Rusia

Familie de tătari la picnic (locație necunoscută, prima jumatate a anilor 1910). Fotografie din arhiva personală a lui Renat Bekkin, utilizată cu permisiune

Musulmanii reprezintă 10% din populația Rusiei, religia acestora fiind a doua cea mai mare religie după biserica ortodoxă rusească. Aceștia au făcut parte din istoria Rusiei de secole, fiind prezenți pe întregul teritoriu al Federație Ruse: din Siberia până în Caucazul de Nord, în orașele mari precum Moscova și Sankt Petersburg.

Cel mai mare grup etnic de profesiune islamică sunt tătarii, care reprezintă și prima minoritate etnică din Rusia cu peste 5 milioane de membri, având propria limbă – din familia turcică – și propriul teritoriu administrativ în interiorul Federației Ruse, republica Tatarstan.

Familie de tătari. Fotografie din arhiva personală a lui Renat Bekkin (Sankt Petersburg, 1917). Utilizată cu permisiune

Tătarii au jucat un rol specific în expansiunea colonială a Rusiei țariste, fiind intermediari între etnicii ruși și națiunile colonizate din Siberia și Asia Centrală, ce împărtășeau adesea strânse legături religioase și lingvistice cu aceștia. Tătarii au fost inițial misionari, traducători, iar mai târziu, spre sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, reformiști ai Islamului. Aceștia sunt cunoscuți sub numele de jadidiști (Jadids) – intelectuali, scriitori, gânditori, susținători ai unui model nou și modern al Islamului, inspirat de reforme politice și sociale importate din Imperiul Otoman și Europa de Vest.

Această perspectivă istorică, care până nu demult domina lumea academică și potrivit căreia modernizarea societății islamice din Rusia este rodul exclusiv al intelectualilor musulmani, este din ce în ce mai contestată.

Global Voices a intervievat-o de curând pe Danielle Ross, care a predat la Universitatea Nazarbayev din Nur-Sultan, Kazakhstan și care în prezent este profesor de istorie asiatică și islamică la Universitatea Publică din Utah.

În ultima sa carte, Tatar Empire: Kazan's Muslims and the Making of Imperial Russia, autoarea contestă în mod explicit acest mit și propune o altă interpretare a faptelor.

Interviul a fost editat pentru concizie.

Filip Noubel: Conform teoriei care domină lumea academică post-sovietică și occidentală, modernizarea comunităților musulmane din Imperiul Țarist a avut loc odată cu sosirea jadidiștilor — reformatori ai islamului și ai societății. În ultima dumneavoastră carte, contestați această teorie. Ne puteți da mai multe detalii despre acest subiect?

Danielle Ross: One of the main goals of my book is to bring the study of Islam and Islamic reform in Russia’s Volga-Ural region up to date with recent trends in historical research on other parts of the world. This means moving away from a model of modernity as something imported or introduced from one society into another, and, instead, viewing 1600s-1910s as a period in which a set of changes—globalization of commerce and politics, centralization of governmental power, rising literacy rates, democratization of religion—unfolded in societies across the world. The Volga-Ural region, linked into larger global networks through Russian imperial rule, Islam, and European and Asian trade, was as much shaped by these trends as were Britain and France, with the caveat that the Volga-Ural region was a colonized space rather than an imperial center. Within this framework, the Jadids can no longer be seen as the importers of modernity. Rather, Jadidism appears as one of many local responses to high colonialism, vertically integrated mass production, and religious revival across the world in the 1880s-1910s. The Jadids were in dialogue with their contemporaries outside of their ethnic communities but were also greatly indebted to previous generations of their own people, who had responded to globally driven changes in their own day. In my book, I wanted to convey an impression of the Volga-Ural region as a continually dynamic place rather than as a land and culture that froze in place in 1552 and suddenly awakened in the 1860s.

Danielle Ross: Unul dintre obiectivele mele în această carte este să situez studiul reformei islamice din regiunea Volga-Ural în contextul cercetărilor recente despre evoluțiile care au avut loc odată cu reforma islamică în alte părți ale lumii. Aceasta înseamnă să ne îndepărtăm de la un model al modernității ca produs importat sau transferat de la o societate la alta, și să privim, în schimb, anii 1600-1910 ca pe o perioadă care a adus o serie de schimbări — globarizarea comerțului și a politicii, centralizarea puterii guvernamentale, creșterea ratei alfabetizării, democratizarea religiei —  în societățile din întreaga lume. Regiunea Volga-Ural, integrată în rețele mai mari la nivel global ca urmare a dominației Imperiului Rus, a Islamului și a comerțului european și asiatic a fost modelată de aceste tendințe ca și Marea Britanie sau Franța, cu mențiunea că regiunea Volga-Ural era un spațiu colonizat și nu centrul unui imperiu. Dacă adoptăm acest punct de vedere, jadidiștii nu mai pot fi considerați ca fiind importatori ai modernității. Dimpotrivă, jadidismul apare ca rezultat pe plan local al colonialismului la nivel înalt, al producției de masă integrate pe verticală și al reformei religioase care au avut loc la nivel mondial în perioada 1880-1910. Jadidiștii se aflau în contact cu contemporani din afara grupurilor lor etnice, manifestându-și în același timp recunoștința față de generațiile anterioare, care au știut să se adapteze schimbărilor survenite la nivel global în acele vremuri. Impresia despre regiunea Volga-Ural pe care am vrut să o transmit în această carte este aceea a unui spațiu în continuă mișcare și nu a unui teritoriu și a unei culturi aflate în stagnare din 1552, și reînviate brusc în anii 1860.

Familie de tătari. Fotografie din arhiva familiei lui Renat Bekkin (Sankt-Petersburg, mijlocul anilor 1910). Utilizată cu permisiune

FN: În cercetarea dumneavostră, subliniați de asemenea faptul că dezvoltarea Imperiului Țarist și mai târziu a Imperiului Sovietic nu a reprezentat monopolul etnicilor ruși — a inclus și alte grupuri cum ar fi tătarii, germanii, evreii, georgienii, etc. De ce acest aspect este rar menționat în istoria colonială a acestor două imperii?

DR: The academic study of history as we know it today arose within the context of nineteenth-century nationalism and colonialism. In this context, history-writing served two purposes: to articulate a coherent, unifying past for the modern nation-state and to justify political dominance of some peoples over others. Historians have worked since the 1960s to deconstruct these national and colonial narratives, but, in the Russian case, such work is difficult for a few reasons.

First, there is the question of assembling a coherent narrative. Telling the history of Russia as a story of grand princes, tsars, and Communist Party leaders is relatively focused and linear. But how does one tell a coherent, compelling story of over one hundred ethno-confessional groups spread over thousands of square miles? Where is the center of the story?

Second, Russia and the Soviet Union’s intellectual approach to its non-Russian, non-Orthodox peoples was to place them in designated spaces (nationalities, union republics, etc.) and to confine discussions of their cultures and histories to those spaces. Ethnographers, regional experts, and historians of the union and autonomous republics could choose to write about specific ethnic and confessional groups, but little of that writing was included in general histories of Russia and the USSR. This same structure of Soviet national spaces and categories was replicated and reinforced in Cold War-era western scholarship.

In the 1990s, historians began to pursue research that dismantled or transcended the national and regional categories around which Cold War-era historical studies had been organized, but this is transformation is still in progress and it is still not well represented in the textbooks and other generalist literature that would appeal to non-specialists and students entering the field of Russian history. So, the integration non-Russian sources and histories into mainstream Russian history and the decentering or provincializing of ethnic Russian history continues to be a slow process.

DR: Studiul academic al istoriei, așa cum îl știm în zilele noastre, a apărut în contextul naționalismului și al colonialismului din secolul nouăsprezece. În acest context, scrierile istorice vizau două obiective: să definească un trecut coerent, unificator pentru statul-națiune modern și să justifice dominația politică a anumitor popoare asupra altor popoare. Istoricii au încercat din răsputeri începând cu anii 1960 să demonteze aceste scrieri naționaliste și colonialiste, dar în cazul Rusiei, aceasta este o sarcină dificilă din anumite motive. 

În primul rând, se pune problema punerii cap la cap a unei istorii coerente. Să relatezi istoria Rusiei ca poveste a unor mari prinți, țari și lideri ai partidului comunist pare simplu și evident. Dar cum poate cineva relata o poveste coerentă și convingătoare când este vorba de peste o sută de grupuri etno-religioase răspândite pe mii de mile pătrate? Unde se află centrul poveștii?

În al doilea rând, abordarea intelectuală pe care Rusia și Uniunea Sovietică au adoptat-o cu privire la popoarele nerusești, neortodoxe de pe teritoriul lor, a fost să le plaseze pe acestea în anumite spații, special desemnate (naționalități, republici ale uniunii, etc.) și să limiteze discuțiile despre cultura si istoria acestora la acele spații. Etnografi, experți regionali și istorici ai uniunii și ai republicilor autonome au putut alege să scrie despre anumite grupuri etnice și religioase, dar foarte puține dintre scrierile respective au fost incluse în studiile generale despre istoria Rusiei și a URSS-ului. Aceeași structură a spațiior și categoriilor sovietice naționale a fost reprodusă și consolidată în scrierile erudiților din perioada Războiului Rece.

În anii '90, istoricii au inițiat o nouă linie de cercetare care demontează sau transcende categoriile naționale și regionale în jurul cărora s-au organizat studiile istorice din perioada Războiului Rece, dar această schimbare este în curs de desfășurare și nu este încă suficient reprezentată în manualele de istorie sau în literatura generală destinată non-specialiștilor sau studenților care își încep studiile de istorie a Rusiei. Prin urmare, integrarea surselor și istoriilor nerusești în istoria generală a Rusiei și descentralizarea sau provincializarea istoriei etniilor din Rusia rămâne un proces lent.

Pagină din cronica în limba tătară “Fasl tarikh dastanninda (anii 1740)”, produsă în anii 1740 și conservată în Departamentul de manuscrise și cărți rare al librăriei Universității Federale din Kazan, Tatarstan. Fotografie pusă la dispoziție de Danielle Ross, utilizată cu permisiune

FN: Care este poziția Moscovei în ceea ce privește rolul și prezența musulmanilor — autohtoni și migranți — în Rusia? 

DR: Since Putin came to power, Moscow has turned increasingly to Russian ethnonationalism as a unifying ideology. In ethnically diverse Tatarstan, recent policies of consolidation and streamlining of cultural and educational institutions have amounted to the reduction of the resources that sustain the republic’s non-Russian languages and cultures. Moscow’s rhetoric and policies toward Uzbek, Tajik, Kyrgyz, and Azerbaijani migrants send the message that: (1) these Muslims are not wanted in Russia despite their now indispensable role in Russia’s economy; and (2) Central Asian and Caucasian Muslims’ cultures are alien to and incompatible with Russia’s prevailing culture despite the shared experience of seventy years of Soviet rule. Given Moscow’s current stance on indigenous and migrant Muslim people and cultures, it seems fairly clear that they are not prepared at this time to recognize the contributions of non-Slavic, non-Orthodox peoples to Russia’s past or to propose a vision of the future that would include Muslims as full members of Russian society.

DR: De când Putin este la putere, Moscova a adoptat din ce în ce mai mult etnonaționalismul rusesc ca ideologie unificatoare. În Tatarstan, teritoriu diversificat din punct de vedere etnic, politicile recente de consolidare și raționalizare a instituțiilor culturale și de învățământ au avut ca efect reducerea resurselor care susțin limbile și culturile neruse. Retorica și politicile Moscovei în ceea ce îi privește pe migranții uzbeci, tadjici, kârgâzi și azeri au trimis mesajul potrivit căruia: (1) acești musulmani nu sunt bineveniți în Rusia în ciuda rolului indispensabil al acestora în economia Rusiei în zielele noastre; și (2) culturile musulmanilor din centrul Asiei și din Caucaz sunt străine și incompatibile cu cultura predominantă din Rusia în ciuda experienței comune de șaptezeci de ani de dominație sovietică. Având în vedere poziția actuală a Moscovei în ceea ce privește popoarele și culturile musulmane indigene sau migrante, este destul de clar că aceasta nu este încă pregătită să recunoască contribuțiile popoarelor neslavice, neortodoxe la istoria Rusiei sau să propună o viziune asupra viitorului în care musulmanii să fie considerați membri cu drepturi depline ai societății rusești. 

Prof. Danielle Ross. Fotografie de Andrew McAllister, utilizată cu permisiunea Departamentului de Istorie al Universității Publice din Utah

FN: Cine sunt transmițătorii modernității în comunitățile musulmane din Rusia zilelor noastre?

DR: I don’t know that “conveyers of modernity” is a useful term for discussing Islam in Russia today. Unlike in the 1880s-1920s, the major discourses in Islam today are not about how to adapt Islamic faith, law, and culture to the modern world, but, rather, about who speaks for Muslims, whose Islam is most correct and legitimate, what the appropriate languages for the transmission of Islamic knowledge are, and what the position of Islam in Russia should be now and in the future. The faces of Islam in contemporary Russia include historically Muslim peoples as well as recent ethnic Russian converts, Salafists as well as adherents of the various classical Islamic legal schools, and local and national Muslim intellectual traditions as well as international and transnational trends. This multiplicity of voices and opinions lends dynamism to Russia’s Muslim communities.

DR: Nu sunt convinsă că “transmițători ai modernității” este termenul potrivit pentru a caracteriza Islamul din Rusia zilelor noastre. Spre deosebire de anii 1880-1920, majoritatea discursurilor în lumea islamică de astăzi nu sunt despre cum se adaptează credința, legea și cultura islamică la lumea modernă, ci, mai degrabă, despre cine îi apară pe musulmani, ce formă de Islam este mai corectă și mai legitimă, care sunt limbile adecvate pentru transmiterea tradiției și culturii islamice, care ar trebui să fie poziția Islamului în Rusia în prezent și în viitor. Există multiple fețe ale Islamului în Rusia contemporană. Acestea includ atât popoarele musulmane cu tradiție istorică cât și etnicii ruși convertiți recent, salafiștii, dar și adepții diferitelor școli islamice clasice legale, tradițiile intelectuale musulmane locale și naționale, precum și curentele internaționale și transnaționale. Această multitudine de voci și opinii conferă dinamism comunităților musulmane din Rusia. 

Începe discuția

Autori, vă rugăm Deconectează-te »

Indicații

  • Toate comentariile sunt verificate de un moderator. Nu trimite comentariul de mai multe ori sau va fi perceput ca fiind spam.
  • Te rugăm să-i tratezi pe ceilalți cu respect. Comentariile care conțin mesaje de ură, sunt obscene sau reprezintă atacuri personale nu vor fi aprobate.