[1]Coperțile benzilor desenate “De Smurführer”, versiunea olandeză a “Regelui Ștrumf,” și “Lucky Luke versus Joss Jamon”
O provocare pentru părinții care își cresc copiii în vremuri tulburi din punct de vedere social și politic este cum să le vorbească acestora despre probleme care afectează societatea și poate viețile lor, fără a-i copleși cu responsabilități adulte. Una dintre soluții este izolarea, după cum propune Roberto Benigni în comedia neagră Viața e frumoasă [2]. O alta este educarea lor prin utilizarea unui conținut accesibil. Să vedem câteva desene animate clasice care ar putea ajuta, mai ales dacă sunt însoțite de discuții în timpul vizionării și după.
Ascensiunea și căderea fascismului: Regele Ștrumf
În “Regele Ștrumf” [în original, fr. “Le Schtroumpfissime”], ștrumfii discută în legătură cu cine ar trebui să-l înlocuiască pe Marele Ștrumf în timpul absenței acestuia. Unul dintre ei ia puterea și, prin intermediul lingușirilor și al promisiunilor deșarte, instalează un regim autoritar. Drept urmare, în loc să se ocupe de probleme reale (barajul fisurat, de exemplu), ștrumfii sunt forțați să construiască un palat grandios pentru noul lor conducător. Regimul atacă libertatea de expresie trimițându-l în închisoare pe hazliul Ștrumf poznaș. Un mic grup de ștrumfi disidenți lansează o mișcare de rezistență, unii dintre ei sunt exilați, iar situația escaladează până la un conflict civil generalizat.
Precum în cazul altor desene din anii '80 cu ștrumfii, acesta este o adaptare a excelentei benzi desenate [3] [en] care l-a precedat cu două decenii. Banda desenată tratează în plus câteva teme care le-ar putea părea familiare celor ce urmăresc anumite campanii electorale recente.
Spre deosebire de desenul animat, în care Ștrumful cel Înțelept ia puterea, ștrumful care preia frâiele în carte este un ștrumf anonim, viclean și populist, care descoperă că puterea poate fi obținută spunându-le celorlalți ceea ce vor să audă.
Legătura cu fascismul este mult mai explicită în versiunea olandeză, intitulată De Smurführer [4], sau Ștrumful Führer [5].
Neîncredere, paranoia, supraveghere
Este un fapt cunoscut că tiranii se înconjoară cu lingușitori, persoane servile care în același timp îi măgulesc și îi înșală, făcându-i să creadă că își îndeplinesc bine rolul. O asemenea “loialitate” primează în fața competenței, iar conducătorii îi îndepărtează în schimb pe funcționarii care vin cu vești neplăcute, susceptibile de a le afecta imaginea de sine.
De asemenea, pentru a rămâne la putere, tiranii seamănă teorii ale conspirației și panică. Din moment ce guvernarea lor se bazează în mare parte pe minciuni de toate tipurile, aceștia îi suspectează pe toți cei din jurul lor și îi supun urmăririi atât pe oponenții politici, cât și pe cei loiali.
Un astfel de comportament este întruchipat de glorios paranoicul și intrigantul vizir Iznogoud [6] [en], erou eponim al unei serii de benzi desenate transpuse ulterior într-un desen televizat.
O constrcție amplă, pentru modelarea minții
Cu timpul, dictatorii se îndepărtează atât de mult de realitate, încât ajung să își creadă propria propagandă. Distanța dintre dorințele lor și lumea reală îi face uneori să schimbe nu numai “software”-ul societății (prin controlul vorbirii și al gândirii), ci și “hardware”-ul acesteia (prin aplicarea unor măsuri care afectează direct corpurile indivizilor sau care schimbă în mod dramatic mediul fizic).
În “Regele Ștrumf”, după construirea palatului regal, suveranul ridică un zid în jurul satului, pentru a-i menține pe nepoftiți afară, iar pe ceilalți înăuntru.
În “Out of Scale” (1951), Donald Duck merge și mai departe cu această obsesie a construcțiilor tipică tiranilor, construind un nou oraș-model pe o proprietate pe care a obținut-o, ridicând căsuțe pe pajiște și “plantând” copaci falși în locul celor adevărați.
Dorind controlul absolut al teritoriului pe care îl revendică, acesta încearcă să expulzeze veverițele indigene, care locuiau într-unul din arborii de pe proprietate. Dar veverițele se țin pe poziții și îndură experimentele sociologice ale lui Donald, pentru a-și asigura un loc în lumea “sa”. În cele din urmă ele reușesc chiar să-și recapete arborele. Morala poveștii? O rezistență hotărâtă impune un compromis!
Libertate de exprimare și jurnalism
În era știrilor false și a atacurilor profunde la adresa libertății cuvântului în toată lumea, devotamentul de modă veche față de adevăr al editorului și jurnalistului Horace Greeley [7] [en] și al publicației “The Daily Star” este emoționant.
Acest clasic a fost o bandă desenată din seria Lucky Luke [8] [en] publicată în 1983 înainte de a deveni un desen animat.
Povestea este fictivă, însă personajul Greeley are la bază un personaj real, și anume fondatorul New-York Tribune [9] [en], cel care, ironia sorții, a jucat un rol-cheie în formarea Partidului Republican.
În acest episod, Greeley se luptă cu o grupare de afaceriști influenți, furioși că acesta publică știri în legătură cu dubioasele lor practici de afaceri.
Când banii se termină: Taxe și dictatori
Dictaturile sunt scumpe, deoarece fondurile publice sunt cheltuite pe proiecte inutile și sifonate prin corupție “legalizată”.
Dacă nu sunt susținute de resurse naturale abundente (spre exemplu, petrol), astfel de economii nu sunt durabile. Când încep să se surpe, ele recurg la împrumuturi de la băncile interne mai degrabă decât de la cele străine, la creșterea taxelor și a altor plăți obligatorii. Ultima etapă este activitatea criminală sancționată de către stat. Acest lucru poate include acte de violență față de cetățeni pentru a le confisca bunurile, transformarea în țapi ispășitori a minorităților etnice și religioase și a adversarilor politici, precum și declanșarea războaielor de cucerire.
Multe dintre aceste tactici sunt expuse în desenul animat clasic Robin Hood [10] (1973), în care Prințul John, un personaj superstițios, laș și răsfățat, a luat puterea și copleșește populația cu taxe și amenzi arbitrare. Impozitele îi afectează îndeosebi pe cei săraci, care sunt asupriți de niște versiuni medievale ale poliției și justiției. Doar curajoșii disidenți Robin Hood și Micul John, susținuți de un grup de colaboratori revoluționari, se opun acestui regim al terorii.
Acapararea statului și calea de ieșire
În banda desenată publicată în 1958 Lucky Luke versus Joss Jamon [11] [en], o grupare de bandiți “aleși în mod democratic”, capabili de a manipula presa, ajung să preia comanda unei localități și să îi persecute pe apărătorii drepturilor umane care trăiesc aici. Ei realizează în mod efectiv acapararea statului, o situație în care instituțiile statului, inclusiv justiția, sunt aservite unei mafii. Banda desenată oferă mai multe indicații asupra modului în care se naște această formă de corupție politică – prezentând angajamentul civic drept mod de rezolvare a problemei -, însă și desenul animat reușește să transmită mesajul esențial.