Oamenii prezenţi la priveghiul din San Francisco pentru victimele împuşcăturilor din Orlando jură să lupte împotriva urii cu mai multă dragoste

Ca mulţi alţii, m-am trezit ieri şi am auzit ştirile împuşcăturilor din Orlando. Am auzit cuvintele ‘club’, ‘împuşcături’ şi numele atacatorului.

Nu ştiu sigur dacă voi putea vreodată să descriu magnitutidinea durerii, mâniei, si frustrării pe care le simt de fiecare dată când un atac este lansat de un individ cu nume Musulman. Simt că este ca şi cum aş fi lovită în stomac în repetate rânduri, fară să am timp să respir. Aş vrea să jelesc în sânul comunităţii, ca parte din ea, dar în loc îmi este frică chair şi când jelesc. Îmi este frică de consecinţele pe care această tragedie le va avea asupra celor care nu au nimic de a face cu acest incident – oameni care gândesc atât de diferit şi în opoziţie clară cu gândurile atacatorului, care devin şi ei ţinte în faţa acestui fel de violenţă. Am văzut şi le-am trăit pe toate, la fel şi familia şi prietenii mei. Am pornit de la a fi văzuţi ca un ‘pericol mare’ la a deveni ‘pagube colaterale'; le-am auzit şi trăit. Ne este spus că dacă ne plângem suntem idealişti şi nu ar trebui să ne ‘dăm drept victime’. Aşa că în loc, ne folosim de asta să facem glume şi să avem subiect de conversaţie. Nu ajută niciodată.

Ieri, în timp ce ştirile atacului s-au desfăşurat, o grămadă de comentarii au început sa ia formă. Cum îmi pot impărtăşi condoleanţele cu lumea? Ce ar fi adecvat să spun având în vedere faptul că sunt o femeie Pakistaneză – Musulmană? Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: de ce oare a avut acest nebun acces la arme? Dar dacă aş fi postat asta mi s-ar fi spus că pur şi simplu creez scuze pentru extremismul religios. Daca în schimb aş critica extremismul religios, mi s-ar spune atunci să-mi cer eu scuze pentru păcatele altora. Dacă apoi mi-aş cere scuze pentru asta, mi s-ar spune că adaug injurii la deja existenta fobie si ura faţă de Islam. Spun nimic, şi mi s-ar spune că sunt prea mulţumită cu situaţia existentă.

Fără cuvinte, în doliu, şi frustrată, mi-am lăsat casa să mă alătur miilor de oameni pe străzile din San Francisco. Atmosfera în Castro, inima comunităţii LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual, Transexual), era aprinsă şi colorată, dar totodată sumbră.

Am defilat cu mii de oameni ascultând cum unul după celălalt, şi-au descris frica, durerea. Au vorbit despre faptul că şi ei ştiau cum este să fii urât şi marginalizat. Dar cel mai important din toate a fost faptul că deşi erau îndureraţi, fiecare a fost ferm împotriva ideii de a ostraciza o altă comunitate. ‘Nu în numele nostru’ au spus. Fiecare din cei ce au vobit a fost devotat şi convins să nu permită ca acest incident să fie folosit pentru a continua persecutarea Musulmanilor în America şi în restul lumii.

Am observat cum un bărbat mai în vârsta s-a pierdut complet emoţional, ţinându-şi capul în mâini în timp ce partenerul lui îi cânta în ureche ‘We Shall Overcome’ (Vom Trece Peste Asta) pentru a îl calma. Am văzut oameni ţinându-se de mână, aprinzând lumânări, îmbrăţişând străini. În mulţimea de mii de oameni, fiecare din noi avea o poveste, o reacţie si era în regulă să o împărtăşim cu restul. Era în regulă să fiu cine sunt, să fiu în pielea mea fără să trebuiasca să dovedesc ceva înainte să am voie să jelesc ca restul oamenilor. Am văzut cum lumea a promis să răspundă la această ură ucigătoare cu şi mai multă dragoste, şi mai multă aprobare, şi mult mai multă compasiune.

Azi noapte, am văzut un oraş ca nici un alt oraş. Ah, San Francisco, până şi când jeleşti eşti superb, curajos şi incredibil de devotat.